Motto: "Aici este boala cea mai gravă pentru oameni, când vor să vindece răul prin rău." (Sofocle)

Timpul nu permite nici măcar pietrelor să rămână cum au fost. Ştim deja de la grecii antici că totul este în continuă schimbare şi devenire. Vremurile se schimbă. Oamenii se schimbă. Şi instituţiile trebuie să se schimbe. Aşa este şi cu instituţia învăţământului, care este una dintre cele mai importante, dacă nu cea mai importantă dintre instituţiile unei societăţi. Laconic, putem defini învăţământul ca fiind activitatea de pregătire a viitorului. Or, cine nu îşi pregăteşte viitorul întâi va rămâne în urmă, apoi va dispărea.

Există o necesitate stringentă de adaptare a învăţământului la noile condiţii umane. Atenţie, nu este vorba doar despre schimbarea formulei sociale. Este infinit mai importantă adaptarea la noile condiţii umane, la noul mod de gândire al generaţiilor care intră în scenă, mental colectiv modelat de internet, TV, altă muzică, alte preocupări, alt mod de simţire şi gândire etc. Aşadar, necesitatea reformei învăţământului porneşte de la necesitatea adaptării la noile condiţii umane pentru a putea garanta viitorului absolvenţi competitivi. De aici derivă prima concluzie: reforma se referă la calitatea actului de învăţământ, ce şi cum poţi face didactic pentru a scoate absolvenţi performanţi. Că această schimbare necesită bani în spatele său este o altă problemă. Dar nu poţi pune problema banilor înaintea calităţii actului de învăţământ, decât dacă eşti ignorant sau vrei să perverteşti lucrurile. Aceste probleme nu pot fi gândite decât de către cei care predau. Politicienii, dacă au minte, dacă sunt de bun simţ şi de bună intenţie, pot veni în sprijinul reformei afirmând franc "vă putem finanţa atâta din ceea ce vreţi să faceţi. Vă vom finanţa fiecare pas al reformei pe măsură ce vom aduna bani". Iar acest lucru devine credibil doar dacă financiar învăţământul figurează între priorităţi. Politicienii au vândut (deznaţionalizat) întreaga economie. Unde sunt banii? Niciun guvern nu a avut bunul simţ de a onora obligaţia de a prezenta naţiunii darea de seamă financiară la sfârşit de an: atâţia intraţi, aşa cheltuiţi, pe capitole. Ce ascund? Până şi Ceauşescu o făcea. Ce interese are România în Afganistan? Cât costă? Din care bani? Ca să nu mai punem 2.000 de întrebări. De ce este nevoie de bani? Pentru că învăţământul depinde de calitatea dascălului. Ca să ai dascăli buni trebuie să ai salarii mari. Atunci premianţii facultăţilor vor dori să ajungă în învăţământ, nu să fugă de el. Atunci dascălii nu ar mai fi umiliţi, ar putea sta cu fruntea sus în societate şi ar fi motivaţi să fie cu adevărat dascăli, nu funcţionari.
Ştim că politicienii au făcut parte dintre codaşi şi corigenţi, dar sunt ei în stare să înţeleagă cât de cât ceva din aceste argumente?
În al doilea rând, învăţământul depinde de calitatea manualelor. Adevăratele manuale trebuie să fie model de precizie logică în fiecare disciplină, ordonând şi fertilizând gândirea elevului. Ceea ce avem noi acuma, manualele alternative, sunt o batjocură a ideii de învăţământ. Un adevărat manual trebuie conceput de cei mai buni specialişti ai domeniului din ţară, el nu poate fi rezultatul unor licitaţii murdare prin care nişte izmene sau nişte fuste câştigă nişte bani pe care îi împart cu ministeriabilii (comisia!). Coborârea ştachetei pretenţiilor, scăderea numărului de ore, a cantităţii de materie predată înseamnă pregătirea unor generaţii de căpşunari, nu de performanţi. Presiunea psihologică a televiziunilor este cel puţin dubioasă. Reporteriţe repetente care nu ştiu cu ce lingură se mănâncă învăţământul se duc la profesori care iau 4 la teste şi la elevi repetenţi, le cer sfatul pe care apoi îl promovează ca pe o opinie naţională. Nici din greşeală n-ar lua un interviu unui premiant, unui olimpic de valoare, unui profesor care pregăteşte olimpici, în fine... unei voci care ştie ce înseamnă a învăţa. Oricine te poate lămuri: repetentul ori premiantul.
Stabilirea raporturilor în orar, a timpului alocat în total şi pe materii, în funcţie de stadiul actual, trebuie făcută de către colective extrem de largi, de la dascăli la medici, psihologi şi sociologi, după dezbateri prelungite. Pripeala în rezolvarea acestor lucruri înseamnă dorinţa de a scăpa de problemă, de a o fuşeri, în numele interesului economic, un interes fals care nu intră în categoria principiilor interne ale învăţământului, este exterior lor. Aşadar, reforma învăţământului nu are ca raţiune primă economicul, care poate veni sau nu în sprijinul ei.

Reforma înseamnă trei obiective majore: a) motivarea dascălilor prin salarii decente; b) elaborarea de manuale de mare calitate didactică; c) structurarea raporturilor temporale între materii. Toate trei, cu menţinerea ştachetei pretenţiilor pedagogice. Guvernanţii trebuie să-i lase pe dascăli să îşi facă singuri reforma, venind în sprijinul lor cu un procent corespunzător din PIB. Până atunci, însă, ar trebui să dea semnal de bună intenţie, asanând moral excesele din învăţământ, ceea ce ar conferi un început de credibilitate atât pentru guvernanţi, cât şi pentru învăţământ.