Medicina românească este unul dintre cele mai controversate subiecte ale societăţii actuale. Eşecuri şi performanţe amestecate într-un mozaic greu de înţeles pentru cei dinafara sistemului. Dar care sunt factorii de care depinde eficienţa unui sistem sanitar?

 

În primul rând învăţământul universitar medical de care depinde nivelul de pregătire al corpului medical. În al doilea rând, controlul metodologic al actului medical (atenţie! al actului medical şi nu al găleţilor, seringilor şi alte gospodăreşti!). În al treilea rând, respectarea celor 10 principii ale organizării unei reţele sanitare, între care distribuţia uniformă în populaţie a potenţialului de servicii medicale şi accesul uniform (inclusiv prin distanţă, amplasarea în teritoriu) la servicii medicale generale şi de specialitate a populaţiei, nu sunt ultimele. În al patrulea rând, nivelul de dotare hotelieră, de tehnică medicală, cu medicaţie şi personal a sistemului. Corectitudinea politicilor sanitare derivă din cele 10 principii de organizare sanitară plus ceilalţi 4 factori amintiţi. Să le luăm pe rând. Nivelul de pregătire a corpului medical este exprimat de performanţele inventive ale acestuia (şi ele apar la medicii români aproape anual), de gradul de competitivitate pe piaţa mondială a muncii (cei interesaţi se pot informa şi îi vor găsi pe medicii români în topuri). În istoria profesiei contribuţia medicilor români la descoperiri, tehnici chirurgicale, idei novatoare etc. este impresionantă în raport cu mărimea poporului (suntem cca 0,3% din populaţia lumii). Aşadar, avem un corp medical performant, dar cu performanţe în scădere din cauza proastei "noi concepţii" referitoare la învăţământul medical universitar şi a neglijării lui. În ceea ce priveşte controlul metodologic, el pur şi simplu a fost desfiinţat de către nătărăii politici care confundă coordonarea şi controlul calitativ cu "hipercentralismul de tip pârţ...". Ce se întâmplă cu o grădină dacă moare grădinarul? Exact asta se întâmplă cu un sistem sanitar fără controlul metodologic al actului medical. Economişti de trei surcele şi politicieni de trei nuiele au înlocuit controlul metodologic medical cu controlul cantităţii hârtiilor şi a cheltuirii banilor. Sunt două lucruri complet diferite. Este strict necesară reintroducerea controlului metodologic. În privinţa celui de-al treilea factor, organizatorii centrali ai sistemului nu i-au ştiut niciodată (mai ales că nu provin din specialitate), iar cei care şi dacă îi ştiu îi confundă cu "reguli comuniste" (cine sunt dogmaticii?). S-a moştenit o distribuţie uniformă, la nivel de locaţii, a serviciilor medicale, dar ea a fost golită de conţinut datorită lipsei dotării corespunzătoare şi a lipsei specialiştilor, care fug de condiţii şi de nivelul umilitor al salariilor. În privinţa celui de-al patrulea factor cred că nici nu trebuie să fii din sistem pentru a da răspunsul corect. Cu alte cuvinte politizarea şi subfinanţarea sistemului a avut consecinţe catastrofale.

 

De ce nu ajung banii? Din salarii de 300 de euro nu poţi colecta, indiferent ce procent ai da asigurării de sănătate, sumele pe care le aloci din salarii de 1000-2000 de euro. Neavând bani nu poţi finanţa. Când lucrează nebugetar 15% (ca salariaţi) din populaţie nu poţi colecta sumele pe care le colectezi ca atunci când salariaţii nebugetari ajung la 30-40% din populaţie. Când colectezi bani de la 15% din populaţie ca să îngrijeşti 100% din populaţie (fiecăruia îi vine rândul măcar la stomatolog), atunci suma pe cap de persoană devine simbolică. (va urma)