Întâi să explic titlul. Noi, fiecare în parte, aparţinem unor grupuri, fiecare mai multor grupuri. Această apartenenţă ne defineşte. Eu, de exemplu, pot spune: noi, familia, noi, prietenii, noi, orădenii etc..., noi, psihiatrii, noi, medicii, noi, românii.

Simpla însuşire a grupurilor din care face parte un om ţi-l descrie din multe puncte de vedere. Grupul cel mare este noi, românii, care se poate extinde la: noi, europenii, noi, albii etc... Când spui "noi", spui inclusiv "eu însumi", de aceea nimănui, dacă este normal, nu-i poate fi indiferent ce se poate spune despre "noi" (un grup) din care face parte şi fiecare este responsabil faţă de acel "noi", ce se poate spune despre acesta, deoarece şi el poate determina ce se spune despre un "noi" al lui. Dăm această explicaţie pentru a se înţelege, în final, mai bine ce vreau să spun. Pânza vieţii noastre se ţese în urma prezentului din noduri de amintiri care se leagă între ele, rezultând adevărate peisaje la care uneori eşti obligat să priveşti. În urmă cu nişte ani, eram în rapidul Bucureşti-Oradea. De undeva urcă în compartiment un american de vârstă relativ tânără. Probabil, urcase în grabă, deoarece avea cu el o plasă, cu diverse de-ale gurii, cumpărate de pe la chioşcuri, fructe şi lichide. Până la Oradea le cam terminase. Când se anunţă staţia, tânărul bărbat se apucă să-şi strângă toate resturile într-o pungă. Ceilalţi, miraţi, se uitau ce face. Cineva nu se abţine şi îl întreabă ce face. Americanul rămâne blocat cu o mână în aer, întrebând: "Păi le adun să le duc afară la un coş de gunoi, dacă înţeleg bine întrebarea? Cum să le las aici?" Cei miraţi au înghiţit lecţia. Stăteau faţă în faţă două universuri complet diferite de civilizaţie. A doua amintire. Eram într-un avion Tarom, într-o cursă Bucureşti-Dubai. Avionul nu era plin decât cu puţin peste jumătate, cu destule locuri goale. Călători sobri, liniştiţi, fiecare cu preocupările sale, cu ziarele sale sau cartea sa. În afară de doi tineri, nu tocmai adolescenţi, dar foarte tineri. După grai erau ardeleni. După ţinută, năclăială, gesturi şi multe alte semne, erau de la ţară. După vorbe, se duceau cu mult mai departe pentru a se angaja pe ceva vapor.  Erau băuţi. Nu beţi, dar băuţi. Stăteau la câteva rânduri distanţă unul de altul. Se strigau de parcă stăteau peste un deal. Unul avea o minusculă sculă muzicală în care asculta ca din curte nişte melodii, pe care din când în când le amplifica şi mai tare pentru Vasile al lui, strigându-l: "I-auzi măă...!" Apoi au început să circule unul la altul, să se hârjonească, să bată din palme şi să chiţcăie de parcă ar fi călărit capra pe maidan. Călătorii români se uitau cu greaţă şi dispreţ. Unii depăşiseră stadiul şi încercau să nu îi bage în seamă. În avion nu erau doar români. Străinii se uitau miraţi şi intrigaţi de peisaj. Probabil nu mai avuseseră parte de scene de o asemenea mitocănie şi lipsă de civilizaţie. Tinerii noştri bădărani se credeau mari şi tari, crezând probabil că sunt admiraţi şi că spectacolul lor îi valorifică. Stewardesele se uitau îngrijorate, atrăgându-le de două ori, cu bun simţ şi cu politeţe, atenţia. Degeaba... Atunci cineva a strigat pe un ton poruncitor la ei, spunându-le cea ce trebuiau să audă. S-au liniştit definitiv până la destinaţie. Cineva se simţise responsabil de identitatea a ceea ce eram noi în raport cu străinii care ne priveau. Putea să n-o facă şi atunci noi toţi am fi rămas bădărani în ochii străinilor, bădărani, pentru că tolerăm aşa ceva. Datorită acelui om responsabil mitocănia s-a limitat la cei doi ciocoflenderi. Recent a trebuit să fac un drum, cu maşina, de la Oradea la Craiova, via Arad, Timişoara, Orşova, toate şosele europene pe acest traseu. O plăcere. Colţul ierbii doar mija pe ici pe colo. Câmpuri nude, unele abandonate, deprimante, altele frumos arate, mai ales în Banat, altele cu grâu verde înfrumuseţând zarea. Dar o imensă murdărie pe tot traseul te oripila. Până în zare câmpurile erau pline de pungi rupte, de hârtii, de ambalaje, te miri de ce resturi. Vântul îşi făcuse datoria împrăştiindu-le egal peste tot, uneori urcându-le în copaci, unde fluturau ca adevărate steaguri ale ţării murdăriei. Defileul Dunării, de o frumuseţe rară, era îngreunat de maluri de o asemenea încărcătură de mizerii de tot felul încât tot timpul aveai senzaţia că te afli în groapa de gunoi a unui oraş. Din mers, de-a lungul drumului, călătorii aruncaseră flacoane de plastic, pachete de ţigări, hârtii, pungi etc... pe care vântul şi apele... Nici o administraţie din lume nu ar face faţă unui asemenea asalt al murdăriei şi mitocăniei. Era clar că doar populaţia poate schimba aspectul, schimbându-şi comportamentul sau luând atitudine precum cetăţeanul din avion. Câţi dintre noi facem acest lucru? Câţi dintre noi au copii sau nepoţi? Cine îi creşte? În care grup se înscriu copiii şi nepoţii noştri, ai fiecăruia? Cine suntem noi? Vrem să rămânem cea ce suntem?