Nimeni nu contestă dreptul salariaţilor de a-şi apăra interesele într-o societate democratică. A nu face, însă, distincţie între o societate dezvoltată din punct de vedere economic, cu tradiţie îndelungată în democraţie, dar şi cu o experienţă în rezolvarea diferendelor şi conflictelor sociale, şi o ţară a cărei economie şi-a pierdut cadenţa pe drumul unei nesfârşite tranziţii, cum este România, constituie o mare greşeală, atât din partea celor care recurg la mijloace extreme de apărare a intereselor lor, cât şi din partea celor care nu acordă importanţa cuvenită acestor probleme, lăsând timpul să le rezolve.

Această greşeală poate fi determinată de ignorarea sau de necunoaşterea mecanismelor de piaţă şi a legilor ce guvernează acest tip de economie, iar, uneori, este rezultatul unor manipulări terţe care pun mai presus interesele proprii decât pe cele generale, ambele situaţii fiind la fel de grave. Simţim din plin urmările lipsei de experienţă a guvernelor perindate la putere, ale lipsei de unitate, de coeziune şi voinţă politică a partidelor politice. Printre greşelile de neiertat comise în ultimii 20 de ani am putea reţine: desfiinţarea, cu pagube imense pentru ţară, a CAP-urilor, în loc ca acestea să fi fost transformate direct în societăţi pe acţiuni; liberalizarea forţată a preţurilor, în totală neconcordanţă cu etapa de dezvoltare economică; neînfăptuirea reformei monetare, ceea ce a influenţat devalorizarea ruşinoasă a monedei naţionale; privatizarea păguboasă şi neprotejarea salariaţilor întreprinderilor privatizate, ceea ce a dus la disponibilizări masive de personal, care au îngroşat rândul pensionarilor de boală;

Neconcordanţa dintre nivelul productivităţii muncii şi nivelul veniturilor, pe de o parte, şi nivelul veniturilor şi cel al preţurilor, pe de altă parte, a caracterizat, din păcate, această perioadă de tranziţie, cu consecinţe economico-sociale negative.

O economie în care eficienţa muncii este lăsată pe plan secund este sortită eşecului, iar conflictele sociale vor apărea în mod inevitabil, ducând la instabilitate economică şi politică.

În schimb, nu trebuie să se uite că nici ţările cele mai dezvoltate nu acordă majorări de salarii fără ca acestea să se regăsească în creşterea productivităţii muncii, creştere care, uneori, se realizează prin reducerea numărului de salariaţi şi îngroşarea numărului de şomeri şi a numărului populaţiei inactive şi fără surse de venit pentru asigurarea unui trai decent.

Lipsa sau reducerea veniturilor populaţiei pe perioade mai îndelungate de timp, scăderea puterii de cumpărare ca urmare a escaladării preţurilor mărfurilor şi serviciilor vor duce inevitabil, mai devreme sau mai târziu, la conflicte sociale între putere şi sindicate, ca reprezentante ale salariaţilor.

Tratarea cu superficialitate, din nepricepere sau ignoranţă, a fenomenelor specifice economiei de piaţă conduce la intrarea într-un cerc vicios din care cu greu se mai poate ieşi.

Astfel, restrângerea veniturilor populaţiei va determina diminuarea cererii de consum, care, la rândul ei, va determina restrângerea producţiei, care, în ultimă instanţă, va determina o reducere corespunzătoare a forţei de muncă ale cărei venituri se vor diminua continuu până la anulare ş.a.m.d.

Din păcate, România se găseşte deja într-o stare aproape fără ieşire, determinată de ignoranţa şi incompetenţa celor care s-au cocoţat la putere, fără a cunoaşte specificul fenomenelor şi proceselor economice ce au loc într-o economie de piaţă.

Astfel, numărul agenţilor economici scade în fiecare zi, al salariaţilor - la fel, adică tocmai al celor care contribuie la bugetul de stat şi la celelalte bugete sociale (şomaj, pensii, sănătate etc.), motiv pentru care banii nu mai ajung să fie investiţi în activităţi creatoare de valoare adăugată (profit), adică în producţie şi servicii, care constituie baza economică a unei societăţi şi care, în cazul României, s-a "subţiat", în timp ce suprastructura s-a "îngroşat" peste măsură, ajungând ca, astăzi, să nu mai poată fi susţinută de baza economică.

În realitate, numărul şomerilor şi rata şomajului sunt mult mai mari decât cele din statisticile oficiale, deoarece în România nu se aplică recomandarea Biroului Internaţional al Muncii (organizaţie a ONU), potrivit căreia "şomer este oricine are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte, concomitent, următoarele condiţii: este apt de muncă, nu munceşte; este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată, caută un loc de muncă."

 

În ţara noastră sunt consideraţi şomeri numai cei care au înregistrate cereri de angajare la oficiile de plasare a forţei de muncă şi care nu au fost satisfăcute până la sfârşitul fiecărei luni, indiferent dacă solicită locuri de muncă permanente sau temporare, ceea ce face ca şomajul că apară ca rezultat exclusiv al  ofertei de forţă de muncă, fără să se ţină cont de cealaltă dimensiune a pieţei: cererea de muncă...

(va urma)