Istoria poporului nostru, ca şi a altor popoare, a înregistrat, pe lângă momente de măreţie şi împliniri, drame politice care au marcat profund generaţii întregi de români şi nu numai. O veritabilă tragedie naţională a constituit-o tripla ciuntire teritorială pe care România Mare a suferit-o în vara anului 1940. Lacrimi din trupul patriei-mame Pe parcursul a două luni şi jumătate, românii vor pierde Basarabia şi Bucovina de Nord - ocupate de URSS, Ardealul de Nord - ocupat de Ungaria, respectiv sudul Dobrogei - înghiţit de Bulgaria. La numai 22 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, ţara noastră pierde 1/3 din teritoriu (99.926 km2) şi o populaţie de 6.829.547 locuitori. După un optimism cultivat de guvernele anilor `30 ai secolului trecut şi asigurări date privind forţa societăţii şi a armatei române de-a rezista în faţa oricăror ingerinţe străine, Ţara primeşte o lovitură de moarte, ajungând în pragul dezmembrării, încrederea naţiunii transformându-se brusc în deznădejde. Cauzele care au adus România în această situaţie disperată sunt multiple. Ele se regăsesc în realităţi interne, mai ales în degradarea calitativă, morală a majorităţii clasei politice a vremii, lipsa de previziune şi de hotărîre în luarea unor decizii ferme, indiferent de riscuri, care să preîntâmpine apariţia şi dezvoltarea unor crize majore. Peste ele, cu rol hotărîtor, se suprapun realităţile internaţionale, politica conciliatorie dusă de Anglia şi Franţa faţă de ambiţiile revizioniste ale statelor fasciste (Germania, Italia, Ungaria, Bulgaria) dar şi ale URSS. Vroiau să ne ucidă. Dar n-au reuşit! Pământul românesc, chiar înainte de 1918, a fost asemuit cu o acvilă a cărei aripi erau Moldova (de la Carpaţi la Nistru) şi Muntenia, capul era Dobrogea, iar trupul Transilvania. Un asemenea corp viu suferă, indiferent în ce parte este lovit, rănit, ciuntit. Durerea este la fel de mare. Totuşi, o lovitură dată trupului poate fi cauzatoare de moarte. Ocuparea Ardealului de Nord de către Ungaria viza tocmai destrămarea, moartea României. Evenimentele care au premers zilei de 30 august 1940, ca şi desfăşurarea macabrului "arbitraj" de la Viena, sunt cunoscute. Fără presiunile germano-italiene asupra guvernului român, Ungaria nu ar fi îndrăznit şi reuşit să-şi satisfacă poftele de mărire. Diplomaţia română a încercat să reziste ameninţărilor extraordinare care s-au făcut din exterior asupra ţării. O parte a membrilor Consiliului de Coroană s-a opus cedării, a cerut rezistenţă armată împotriva invadatorului. Armata română s-a retras cu lacrimi în ochi de pe un teritoriu străbun pe care dorea să-l apere, cu orice jertfă. Marea şi înfumurata armată maghiară a intrat "triumfătoare" într-o parte a Ardealului din care armata şi autorităţile române se retrăgeau, potrivit angajamentelor luate la Viena. Propaganda budapestană prezenta înaintea armatei maghiare ca un fapt de arme deosebit, efectuat cu jertfe, încărcat de nostalgii pierdute în negura istoriei. De fapt, era o istorie trecută, definitiv îngropată, care funcţiona după alte principii decât cele ale contemporaneităţii. Numai în cazuri excepţionale, când forţa şi ura trec pe prim-plan, temporar se pot reactiva parţial şi pentru scurt timp modele politice şi statale desuete. Crimele nu pot fi date uitării! Prin ocuparea a aproape 43.000 km2 şi pierderea a 2.628.238 de locuitori - din care 51,6% români, Transilvania este aproape înjumătăţită. În teritoriul ocupat, armata şi administraţia maghiară, din păcate, şi mulţi localnici maghiari, se vor deda la atrocităţi inimaginabile împotriva românilor, evreilor, slovacilor. Pogromuri - în care nu au fost cruţaţi nici copiii din pântecele mamelor, expulzări, arestări, jafuri, confiscarea bunurilor - inclusiv a pământului primit de ţărani prin reforma agrară din 1921, declanşarea procesului de maghiarizare după modelul de la cumpăna anilor 1900 - s-au abătut mai ales asupra românilor. Rănile lăsate de acele vremuri apocaliptice s-au vindecat greu, uneori au rămas deschise pentru vecie în sufletele celor care le-au trăit. Cu atât mai mult cu cât majoritatea călăilor nu au fost traşi la răspundere după 1944. Mulţi dintre ei s-au adaptat "noilor vremuri", metamorfozându-se din naţionalişti maghiari în "comunişti internaţionalişti". Călăii au redevenit stăpâni asupra fostelor victime. Cine încearcă să-şi uite istoria riscă să o retrăiască! După cum o bună bucată de timp, în epoca comunistă, din motive legate de nevoia cultivării "internaţionalismului proletar", nu s-a pomenit nimic despre Dictatele din vara anului 1940, ori evenimentele şi urmările lor au fost prezentate unilateral, în ultimii ani, sesizăm o tendinţă asemănătoare. Motivaţia este aproape identică. Ţine de un alt tip de internaţionalism, să-i zicem european. El nu mai are culoarea roşie, ca în anii 1948-1967, ci una albastră. Ambele culori politice pot acoperi sângele victimelor. Poate mulţi ne întrebăm ce este de făcut? Din nou trebuie să ne uităm istoria sau să evocăm din ea numai momentele care ni se permit de noii puternici ai zilei? Românii, majoritatea lor, sunt recunoscuţi ca toleranţi, dispuşi să ierte, să se adapteze vremurilor, să se sacrifice pentru interese generale, colective, câteodată chiar cu naivitate şi superficialitate. Subscriind la ideea că tinerele generaţii trebuie să-şi cunoască istoria cu luminile şi umbrele ei, cu succesele şi greşelile făcute de înaintaşi, comemorăm în aceste zile Dictatul de la Viena. Pe de altă parte, în perspectiva viitoarei construcţii europene la care majoritatea românilor subscriu cu speranţe de mai bine, să ne străduim să iertăm fărădelegile vecinilor, dar să nu le uităm! Cine încearcă să-şi uite istoria riscă să şi-o retrăiască!