În urmă cu 75 de ani mulţi români transilvăneni aveau parte de un adevărat şoc în momentul anunţului referitor la cedarea unei mari părţi a Transilvaniei în favoarea Ungariei lui Miklos Horthy. Demersul a fost girat de Germania nazistă şi Italia fascistă în folosul mai vechiului lor aliat, Ungaria horthystă.

În consecinţă, actul internaţional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste, cu o populație de 2.667.000 de locuitori dintre care 50,2% erau români, 37,1% maghiari şi secui, ceilalţi fiind germani, evrei şi alte naţionalităţi, a avut consecinţe dintre cele mai nefaste asupra populaţiilor nemaghiare din acest spaţiu. Desigur că principalii vizaţi erau românii.

Nu vom insista asupra demersurilor antiromâneşti care au urmat Dictatului de la Viena. Acestea sunt arhicunoscute. Cert este că momentul acesta a grevat teribil istoria României şi iată, astăzi, la 75 de ani de la Dictat, evenimentul este adânc scrijelit în spaţiul identitar româneasc fiind conştientizate majoritatea consecinţelor negative pentru traseul ulterior al României pe toate direcţiile sale. Evenimente precum cele de la Moisei, Trăznea, Ip, Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerâşa, Marca, Nuşfalău, Sărmaşu, Mureşenii de Câmpie, Câmpia Turzii, Luduş, Prundul Bârgăului, Huedin, Cucerdea sau Lăscud, prin care sute de români şi-au pierdut viaţa în urma unor incidente "regizate" de armata horthistă de ocupaţie, nu aveau cum să nu lase urme adânci în conştiinţa locului. Tocmai de aceea comunitatea românască este foarte atentă la această zi şi la tot ce a însemnat ea, iar a rediscuta istoria punând sub semnul întrebării aceste excese  întâmplate produce desigur o stare de iritare şi ridică semne de întrebare în rândul românilor legat de scopul acestor discuţii. Este şi cazul proiectelor autonomiste ale unei alte comunităţi consistente din Transilvania, a doua ca pondere după cea română. Există un remarcabil elan de a scotoci şi "descoperi" identităţi locale/zonale, despre care nu s-a mai vorbit, care propun noi delimitări spaţiale atât geografice, cât şi demografice. Asta fără a ţine cont de sensibilităţile majoritarilor români aflaţi abia la a doua generaţie de la respectivele evenimente şi care se tem de o posibilă întoarcere a istoriei, într-un context internaţional favorabil desigur, la întrebările şi răspunsurile din august 1940. Poate că pe termen scurt aceste "frâmântări" nu sunt periculoase, mai ales că cei care ne gestionează viaţa de zi cu zi ne asigură că "nu are ce să se întâmple, staţi liniştiţi" sau "cum puteţi crede că în Uniunea Europeană poate să se întâmple aşa ceva?", uitând sau mai degrabă neştiind că în istorie nimic nu este indestructibil. Parcă îl şi vedem pe Carol al II-lea, care la 29 august 1940, în orele în care Mihail Manoilescu şi Valer Pop luau act de pierderile teritoriale româneşti la Viena, participând la o masă străjerească îşi nota meticulos şi calm în jurnalul său "voia bună şi foarte interesanta discuţie a Frontului Studenţesc, care trebuie înglobat în Strejărie (orgnizație de masă pentru tineret). Pe urmă am distribuit unele decorații", mânat de aceeaşi convingere că "nu are ce să se întâmple rău", deoarece la Viena, spunea el, "ni se va da posibilitatea de a ne expune mai clar teza noastră". Notaţii vecine cu nepăsarea şi inconştienţa la momentul 29 august 1940.

Generatorii acestor idei de tip autonomie pe criterii etnice ştiu că nu vor avea o rezolvare imediată. Nici nu urmăresc de altfel realizarea contratimp a acestor deziderate. În această ordine de idei Uniunea Europeană le-a şi răspuns în termeni fermi de câteva ori că acest tip de discuţii nu sunt viabile într-un spaţiu european, care se doreşte unul al bunului simţ. Nu acesta este însă obiectivul imediat, ci lansarea ideilor în spaţiul public pentru ca acesea să devină familiare, un loc comun, astfel încât, într-o anumită situaţie internaţională favorabilă, să existe posibilitatea concretă de a transpune în practică fără a avea o reacţie fermă din partea cealaltă, dar mai ales din cea a puternicilor zilei ocupaţi cu altceva mai aproape de propriile interese. Că acest lucru este posibil o demonstrează din plin frământata istorie central şi est-europeană a zilelor noastre. Într-un asemenea context va mai rămâne valabil îndemnul "nu are ce să se întâmple, staţi liniştiţi"?

Gabriel MOISA