Vara anului 1940 a fost extrem de fierbinte pentru România. La sfârşitul primei luni de vară, 26-28 iunie 1940, Uniunea Sovietică a adresat României un ultimatum, prin care era somată să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei în favoarea sa.

Aproape concomitent, Ungaria cerea Berlinului soluţionarea favorabilă ei a problemei Transilvaniei, regiune istorică pe care dorea să o aducă în componenţa statului ungar. Răspunsul lui Hitler nu a fost, în acel moment, favorabil Budapestei, în ciuda agitaţiei dinspre Capitala Ungariei. Mai mult, Hitler a cerut Ungariei ponderaţie, în caz contrar urmând să o lase singură în faţa unui potenţial război cu România, război care nu asigura Ungariei nici pe departe şanse reale de victorie. Vremea nu era "coaptă" încă pentru satisfacerea doleanţelor Ungariei în direcţia Transilvaniei.  Abia peste o lună şi jumătate, la mijlocul lunii august 1940, la sugestia Berlinului, Bucureştiul şi Budapesta au început tratative la Turnu Severin, pentru a regla problema ridicată de oamenii politici maghiari. Nu s-a ajuns la niciun rezultat, atât Valer Pop, şeful delegaţiei de negociatori români, cât şi Andras Hory, din partea maghiară, rămânând consecvenţi cu punctele de vedere ale statelor pe care le reprezentau. România propunea schimb de populaţie, secondată de "mici rectificări de graniţă", în timp ce Ungaria cerea aproape toată Transilvania, mai puţin zona Braşovului, Sibiului şi cea mai mare parte a Banatului. În faţa acestei situaţii, Hitler şi Mussolini au convocat la Viena miniştrii de Externe ai celor două state, Mihail Manoilescu şi Istvan Csaki. În cadrul întâlnirii, Ioachim von Ribbentrop, ministrul german de Externe, şi Galeazzo Ciano, omologul său italian, au transmis reprezentanţilor României şi Ungariei noua graniţă dintre cele două state. În ciuda protestelor lui Mihail Manoilescu, care considera că România a pierdut prea mult, şi a lui Istvan Csaki, care aprecia că Ungaria nu a primit satisfacţie deplină, cele două state au fost nevoite să accepte situaţia. România a fost crunt lovită de decizia luată de Dictatul de la Viena. În urma acestuia, Ungaria a primit 43.492 km² din teritoriul naţional român, cu o populaţie estimată atunci la circa 2.600.000 locuitori, dintre care în jur de 1.300.000 români, 960.000 maghiari, restul fiind evrei, germani, slovaci şi alte naţionalităţi. Dincolo de drama statului roman, şi mai greu au fost resimţite deciziile luate la Viena de către locuitorii români ai zonei cedate. În acest caz putem vorbi de adevărate tragedii individuale, suferite în tăcere de către aceştia, fie că erau în spaţiul rural, fie în cel urban. Nu facem aici referire numai la cele întâmplate la Ip, Trăznea, Camăr, Marca etc., unde unităţi ale Armatei a II-a Ungare au făcut prăpăd în zonă, iar locotenentul Vasvári Zoltán a rămas de tristă amintire pentru locuitorii acestui spaţiu, fiind cel care a coordonat ceea ce s-a întâmplat la Ip. Incomensurabile sunt şi experienţele nefericite ale celor care au suferit în tăcere. Au existat însă situaţii în care cumpătarea şi bunul simţ al omului venit dinspre lumea tăcută au scris istorie, dincolo de apartenenţa etnică, consecinţă a unei convieţuiri de secole în acelaşi areal. Un exemplu elocvent în acest sens s-a petrecut într-una dintre localităţile apropiate de Ip, satul Varviz, judeţul Bihor, prin care aceiaşi soldaţi ai Armatei a II-a Ungare care au acţionat în zonă au trecut în marş forţat spre Cluj-Napoca. Localitatea era populată, atunci şi acum, aproape exclusiv de români. În ziua de 12 septembrie 1940, soldaţii armatei ungare au intrat în localitatea în discuţie, iar singurul etnic maghiar locuitor acolo, Kopeczi Andras, a ieşit în întâmpinarea acestora cerându-le să se abţină de la orice excese, întrucât el trăieşte în relaţii cordiale cu localnicii. După câteva parlamentări, soldaţii unguri s-au conformat şi au trecut mai departe spre Şimleu Silvaniei. Este un exemplu venit din spaţiul lumii rurale transilvănene, exemplu care s-a multiplicat, cu siguranţă, la acest nivel, dovadă că oamenii, atunci când sunt lăsaţi să-şi vadă de viaţa lor, o fac în bună înţelegereSituaţii de acest gen sunt extrem de numeroase de-a lungul istoriei. Câţiva ani mai târziu, în momentul declanşării colectivizării agriculturii, în 1949, românii din Varviz au luat partea, atât cât au putut, concetăţeanului lor, intrat în categoria „chiaburilor", fiind proprietar de moară. „Servicii" de acest gen sunt un fapt cotidian, de altfel, în spaţiul micii istorii şi sunt exemple demne de luat în seamă.