Am intrat recent în posesia unui studiu redactat de un grup de oameni de ştiinţă, membri fondatori ai „Fundaţiei pentru apărarea pădurilor", care se adresează tuturor factorilor de decizie din România, de la Preşedinţie la consilii locale, prin care se trage un semnal de alarmă, arătându-se că ţara noastră este singura din Europa în care suprafaţa pădurilor se reduce în permanenţă prin defrişări şi despăduriri masive, cu toate că gospodărirea dezastruoasă a acestui patrimoniu, dar şi abuzurile sau actele de corupţie care o generează sunt cunoscute de instituţiile europene.

În memoriu se susţine că România a fost monitorizată de către U.E. împreună cu Bulgaria pentru felul cum a cheltuit fondurile alocate in acest domeniu, dar în timp ce pădurile Bulgariei au fost atent gospodărite, în România a avut loc un proces continuu de distrugere şi defrişări. Nici presa internaţională nu a rămas insensibilă, cotidianul francez „Liberation" consemnând că, deşi Sofia şi Bucureştiul sunt „cangrenate" de mafie şi corupţie, nu se face mare lucru pentru a se remedia situaţia. Despre pădurile din România, inginerul silvic elveţian Christof Hugentobler scrie că „distrugerea acestora e o crimă de gradul I". Nu întâmplător, în România defrişările sunt mai active decât în ţările africane, iar procesul de deşertificare este deja vizibil. Ca reprezentant a 85 de cetăţeni proprietari peste 200 hectare de pădure, care în cariera profesională am avut de-a face cu natura, respectiv cu factorii climatici, sunt conştient de consecinţele acestui fenomen, prezentate, de altfel, în memoriu, drept pentru care voi puncta câteva aspecte. Încă nu se conştientizează suficient faptul că existenţa pădurilor condiţionează însăşi existenţa omenirii. Un copac căruia îi iei viaţa într-un minut cu „arma crimei" numită drujbă îi trebuie 100 de ani pentru a reveni la loc. În documentul studiat se arată că pădurile României sunt într-o situaţie mai gravă decât după cel de-Al Doilea Război Mondial. Campania de refacere a pădurilor, începută în 1948, s-a încheiat în 1966, iar în acest răstimp s-au împădurit 55.727 ha şi s-au îngrijit 332.000 ha de păduri tinere.  De asemenea, s-au executat operaţii culturale pe 303.000 ha şi s-au valorificat 4.455 mii m.c. produse secundare, s-au recoltat 33.212 tone fructe de pădure şi 10.758 tone ciuperci, din care s-au obţinut cele mai rentabile schimburi valutare pe economie. Aceste lucrări s-au executat cu peste 15.000 muncitori permanenţi şi circa 200.000 sezonieri, majoritatea oameni săraci de la sate, care îşi asigurau într-un sezon existenţa pe întregul an. În această perioadă s-au exploatat 25.186mii mc material lemnos, care au asigurat un loc de muncă celor peste 265.000 de salariaţi din industria de exploatare a lemnului. După 1945, cu toate că economia ţării noastre era ruinată de război, statul a dat importanţă pădurilor. Astfel, între anii 1948-1966 s-au plantat 70-90 mii ha de pădure, suprafeţele împădurite ajungând să ocupe 30% din teritoriu şi să determine o balanţă favorabilă a emisiilor de bioxid de carbon, care se situau la 40% sub nivelul cotelor impuse prin protocolul de la Kioto din 1997, ceea ce dădea României dreptul, după raportul Băncii Mondiale din martie 2009, să obţină anual de la U.E. aproape 1 miliard dolari SUA. Conform memoriului citat, din cauza defrişărilor de după 1990, estimate la 350.000 - 400.000 ha, suprafeţele împădurite din ţara noastră s-au redus la 24% din teritoriu, iar pentru refacerea acestui patrimoniu ar trebui replantate anual 85.000 - 100.000 ha.

Dar pentru aceasta este nevoie de strategii de management bazate pe concepţii noi, susţinute prin voinţă politică. O altfel de politică decât cea care a făcut posibilă promovarea controversatei „Legi Lupu", care  prevedea, printre altele, că după restituirea pădurilor către persoanele private, fizice şi juridice, este permis ca gospodărirea acestora să fie făcută de „structuri silvice proprii". Urmările s-au văzut deja în ultimul deceniu... 

Ing. Florian ALBU