Nu ştiu dacă sunt sau nu sunt vinovaţi. Dacă privesc înapoi, poate chiar şi cu mânie, îmi dau seama că, pentru cei mai mulţi, politica nu a fost o profesie. A fost mai degrabă o afacere. Asemenea politicieni sunt nu opt, ci multiplu de opt. Uitându-te la averile strânse în anii de politică, te miri cum de nu au apărut până acum foşti şi actuali politicieni, în serii de câte opt, propuşi pentru urmărire penală. Pentru un om cu scaun la cap, care a urmărit spectacolul dosarelor trimise ministrului Justiţiei, concluzia nu poate fi decât una: lupta împotriva corupţiei nu este altceva decât pretext de dispute politice ieftine. Parafrazându-l pe Eminescu, am putea spune "corupţia, o frază de dânşii inventată." Este evident că liberalii au profitat de imperfecţiunea demersului preşedintelui şi au trimis dosarele înapoi. Nu-i cred când ne spun că ministrul justiţiei a procedat aşa pentru a preveni o eventuală greşeală a lui Traian Băsescu. În aceeaşi măsură, nu înţeleg însă încăpăţânarea preşedintelui de a nu proceda exact aşa după cum cere legea. Legea privind răspunderea ministerială prevede că "dacă preşedintele României a cerut urmărirea penală, dosarul cauzei se trimite de îndată ministrului justiţiei pentru a proceda potrivit legii." Nu poţi să spui ţi-am trimis ceea ce am. Trimiţi ceea ce trebuie! Afirmaţia că dosarul cauzei este format din două coperte care cuprind o cerere şi câteva procese verbale este o inepţie. O invenţie puerilă. Dosarul cauzei este dosarul cauzei, ce să mai facem pe proştii! Este evident că, atunci când legea vorbeşte despre dosarul cauzei, se referă la dosarul pe care îl face procurorul în legătură cu persoana cercetată. Teoria cu păstrarea acestui dosar de către procurorul în cauză este o altă poveste, care se poate rezolva. Legea răspunderii ministeriale este o lege specială, care cuprinde norme juridice cu aplicabilitate strictă în cazul membrilor Guvernului. Paralela între modul uşor în care sunt trimişi în judecată oamenii de rând şi modul anevoios în care miniştrii ajung în instanţă mi se pare o speculaţie populistă. Ne place, nu ne place, trebuie să admitem că un demnitar este mult mai expus unor eventuale denunţuri calomnioase decât un om obişnuit. Legea privind răspunderea ministerială este un filtru care există în orice stat democratic. În aceeaşi măsură în care drepturile omului de rând se cer a fi respectate, este necesar să fie respectate şi drepturile unui demnitar. A devenit de pe acum un obicei ca, atunci când nu înţeleg ceva, politicienii noştri să spună că legea e proastă. De multe ori mă întreb cine e mai prost, legea sau ei?