În noaptea zilei de 5 iunie mult aşteptata contraofensiva ucraineană începea prin lansarea de atacuri în mai multe direcţii. În acel moment exista o încredere foarte mare în Ucraina dar şi în statele membre NATO că această contraofensivă va oferi rezultate rapide, datorită înzestrărilor semnificative cu echipamente militare. Încă din luna mai au avut loc aşa – numitele “shaping operations” prin care Ucraina a lovit poziţii logistice ruse aflate în spatele frontului.

Nimic nu anticipa stagnarea care se constată pe linia frontului de peste două luni.

Intenţia principală a Forţelor Armate Ucrainene (FAU) a fost de a înainta pe linia Tokmak – Melitopol pentru a ajunge la Marea de Azov şi a tăia astfel comunicarea între Donbas şi Crimeea. Nu era greu de anticipat că aceasta va fi intenţia, tocmai de aceea forţele ruse au construit un sistem complex de mine şi fortificaţii de-a lungul celor 1000 de kilometri de linie a frontului. Cea mai densă parte a aşa-numitei “Linii Surovikin” este între Zaporoje şi Melitopol, exact locul ce mai râvnit de ucraineni.

De peste două luni ucrainenii nu reuşesc să ajungă la marginile “Liniei Surovikin” decât în foarte rare ocazii.

Opinia publică, nefamiliarizată cu subtilităţile strategiei militare, se întreabă pe bună dreptate ce se întămplă de fapt. Apar relatări ale soldaţilor ucraineni de pe front care confirmă impenetrabilitatea aşezării adversarilor pe teren. FAU încearcă în prezent ca discuţia despre stagnarea/eşecul contraofensivei să nu apară legat de cursul războiului şi din acest motiv se încearcă devierea atenţiei înspre câteva episode cu adevărat spectaculoase, dar care nu schimbă nimic din desfăşurarea războiului: au loc atacuri cu drone asupra Moscovei, asupra podului care leagă Strâmtoarea Kerci de Crimeea, asupra unor nave ruse. Toate aceste atacuri au succese indiscutabile şi au efect negativ asupra moralului trupelor ruse. Totuşi, linia frontului rămâne practic neschimbată.

Care este motivul pentru care liniile de apărare ruse nu pot fi nici măcar atinse pentru a fi străpunse? S-a insistat mult în descrierea “Liniei Surovikin” pe aspectele tehnice. Ceea ce s-a ignorat până în prezent – cu căteva excepţii notabile – este că “Linia Surovikin” corespunde întocmai doctrinei de apărare folosite de URSS. Această doctrină era secretă în timpul Războiului Rece dar occidentalii au reuşit să aibă acces la ea. Daniel Davis, fost ofiţer american care a servit în Germania Federală în timpul Războiului Rece a semnalat pentru 19fortyfive încă din luna iunie că Federaţia Rusă a aplicat pe frontul din Ucraina manualul “Armata Sovietică: Operaţiuni şi Tactici” difuzat în 1984 şi rezumat prin Manualul 100-2-1 al Armatei SUA.

Generalul Serghei Surovikin

Potrivit acestui manual, apărarea este o acţiune al cărei scop este ca inamicul să sufere pierderi importante, să se menţină posesia unor largi părţi de teren şi să se creeze condiţii pentru trecerea la ofensivă. Altfel spus, scopul ultim al apărării este atacul. Manualul menţionează necesitatea unei “zone de securitate” pentru a întârzia ofensiva inamicului şi pentru a-l deruta asupra locaţiei exacte a forţelor angajate în luptă. După “zona de securitate” urmează zona principală de apărare, compusă din tranşee, bariere de mai multe feluri, vehicule înarmate şi câmpuri de mine. Manualul sovietic insistă asupra faptului că aceste câmpuri de mine trebuie să se întindă pe câteva sute de metri în adâncime. Minele trebuie în aşa fel aşezate încât inamicul care a trecut de “zona de securitate” să fie îndrumat să înainteze exact în punctul în care poate fi lovit cu uşurinţă de artilerie. Cei care încearcă să demineze zona vor fi expuşi aceluiaşi tip de artilerie. În toată perioada respingerii atacului, forţe aeriene uşoare trebuie să survoleze întreaga arie a operaţiunilor, căutând să deţină supremaţia aeriană.

Aşa gândea conducerea de la Kremlin cu un an înainte de venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov: o obsesie bolnavă a unui atac masiv occidental.

Este surprinzător cât de mult seamănă acest modus operandi din anii 1980 cu realităţile de pe teren din prezent. În plus faţă de indicaţiile manualului sovietic, forţele armate ruse au dispus în interiorul liniilor de apărare unităţi variind de la pluton la batalion, cu rolul de a canaliza echipamentul greu ucrainean în locaţii unde să fie expuse rachetelor anti-tanc sau dronelor. Nicăieri în manualul sovietic nu scrie că o mină poată fi pusă peste alta şi tot aşa de şapte ori, dar în prezent forţele ruse au interpretat creativ respectivul manual.

În prima parte a contraofensivei, FAU au făcut exact acelaşi erori ca şi forţele ruse în prima parte a războiului: vehicule militare, Bradley, MRAP, M113, Leopard 2, au mers împreună grupat, fiind ţinte uşoare pentru armata rusă. Cele care nu au fost minate au devenit ţinta dronelor ruse de tip Lancet, iar cele care au supravieţuit minelor şi dronelor au fost ţintă uşoară pentru artilerie. Din momentul în care FAU au realizat amploarea pierderilor de echipamente dar şi de vieţi omeneşti, s-a trecut la schimbarea tacticii. Forţele de deminare au înaintat pentru a verifica zona, ajungând însă deseori doar până la limita “zonei de securitate”. După deminare, au trecut la înaintare forţele de infanterie, apoi echipamentele grele. Astfel se explică de ce câştigurile FAU au fost de maxim câteva sute de metri pătraţi pe zi, pe toată întinderea frontului. Pe parcursul lunii iulie cea mai bună performanţă FAU a fost atingerea limitei inferioare a “zonei de securitate”, Nicăieri însă pe linia frontului nu s-a reuşit trecerea de zona principală de apărare – singura mutare cu adevărat semnificativă care ar putea muta linia frontului.

În momentul de faţă, asistăm la un echilibru perfect de forţe pe linia frontului. Dacă FAU se apropie într-un loc în sud (zona Zaporoje) de zona principală de apărare, forţele armate ruse înaintează în vest în direcţia Kupiansk, deoarece forţe ucrainene au fost dislocate în sud. Dacă ucrainenii forţează în vest şi mută trupe în această direcţie, forţele ruse se regrupează mai bine în sud. Cănd unii au avantaj în sud, ceilalţi au avantaj în vest, iar când ceilalţi au avantaj în sud, unii au avantaj în vest. Un joc de şah derulat la infinit, aşteptând eroarea adversarului.

FAU încearcă în prezent de mai multe ori o manevră foarte curajoasă: travesarea Niprului, stabilirea unor capete de pod pe partea stângă în acea zonă din regiunea Herson ocupată de ruşi dar până acum toate aceste încercări au eşuat. La ultima dintre acestea au participat 7 bărci, fiecare cu câte 7 soldaţi, asistaţi de drone. În total 49 de militari. O asemenea forţă a fost respinsă cu uşurinţă. FAU pur şi simplu nu au atâtea mijloace de deplasare maritime uşoare care să le permită traversarea a mii de soldaţi în stânga Niprului. Să ne imaginăm cum ar fi arătat debarcarea din Normandia cu 49 de soldaţi din trupele aliate. Ce este drept, nici forţele ruse nu au asemenea echipamente: anul trecut încercările de a intra în estuarul Dunării, folosind Insula Şerpilor (în timpul cât a fost capturată) au eşuat din start pe motivul insuficienţei ambarcaţiunilor de transport. Fără ajutor masiv aoccidental de ambarcaţiuni amfibie, FAU nu au nicio şansă să traverseze cu succes Niprul.

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra condiţiilor în care se poartă contraofensiva, trebuie amintit că forţele ucrainene au la dispoziţie 12 brigăzi antrenate pentru acest scop (35.000 de oameni). Ruşii au 300.000 de militari pe teritoriul Ucrainei şi o forţă de rezervă, pregătită să intre imediat în luptă, de 250.000.

Pe data de 7 august Ucraina a început să aducă pe linia frontului Corpul 10 de Armată, după ce Corpul 9 a suferit mari pierderi şi nu a avansat prea mult în teren. Stirea nu a fost publică dar observatorii de pe teren au notat această schimbare. Corpul 10 a fost introdus în zona Zaporoje, pentru acelaşi scop al înaintării spre Marea de Azov. Generalul Zalujnîi a trebuit să schimbe planul iniţial care prevedea ca cei din Corpul 9 să intre triumfători în Mariupol şi Berdiansk. Corpul 9 a înaintat în două luni cât se preconiza că va înainta în două zile. Decizia de a desfăşura Corpul 10, fie şi limitat (doar două brigăzi în zona Robotyne) a fost puternic contestată, întrucât acest Corp 10 are în componenţă unităţile cele mai de elită, antrenate în statele NATO, cu echipamentul cel mai bun. The Economist exprima chiar îngrijorarea ca Corpul 10 să aibă soarta Corpului 9, înainte să se angajeze în lupte directe cu adversarii. Această mutare este de fapt semnul disperării FAU. Rezerva rezervei, elita elitei, a intrat în luptă. Mai mult Ucraina nu poate mobiliza pe front. În aceeaşi zi s-a remarcat că toate cele 4 brigăzi ale Corpului de Puşcaşi Marini au fost desfăşurate în valea râului Mokri Yaly. Un întreg Corp de Armată este mobilizat pentru a lupta într-o zonă foarte redusă. Este vorba de soldaţi bine instruiţi dar fără niciun tanc.

Toate aceste mişcări arată disperarea dar totodată determinarea şi eroismul AFU. Mai arată încă ceva: Ucraina este dispusă să joace “totul sau nimic”: ori câştigă decisiv, ori pierde decisiv.

Cum se va mai putea face de acum înainte rotaţia trupelor din Zaporoje (sud) spre Donbas (vest)?

Pericolul unei contraofensive ruse în zona Kupiansk a devenit din ce în ce mai serios.

Au fost foarte multe semnale de alarmă potrivit cărora este imposibil a organiza o ofensivă fără ajutorul aviaţiei. Ucraina a pornit această contraofensivă cu un număr limitat de avioane şi doar cu promisiuni de livrare a avioanelor F – 16. Nici în acest moment nu este clar când va începe antrenamentul piloţilor ucraineni pe acest tip de avioane, deşi ţări precum Danemarca şi România şi-au arătat întreaga disponibilitate de a organiza aceste antrenamente.

În privinţa aviaţiei, FAU au o situaţie destul de dificilă. F-16 ar fi importante dar aceste avioane sunt foarte pretenţioase, nu pot ateriza/decola decât de pe piste bine întreţinute, în timp ce Ucraina are nevoie de avioane care să poată fi folosite oriunde, precum cele ruseşti. Din acest motiv, Bulgaria, Slovacia, Macedonia de Nord, Polonia şi Republica Moldova au oferit astfel de avioane Ucrainei (SUA a cumpărat 21 de avioane sovietice de la Republica Moldova, pe care le-a oferit mai departe Ucrainei). Flota aeriană a Ucrainei era compusă din 60 de avioane înainte de începerea războiului, de la începerea contraofensivei a primit 150 dar tot din acel moment a pierdut 60. Aceste cifre vorbesc de la sine despre nevoile uriaşe ale Ucrainei în orice domeniu al echipamentelor militare şi despre necesitatea de a compensa pierderile.

Pe data de 6 august aviaţia rusă a bombardat baza aeriană Starokostantinov din Hmelniţki. Nu se ştie în acest moment care au fost pagubele de partea ucraineană dar avioanele sunt mutate constant dintr-un loc în altul  pe teritoriul ţării pentru a nu fi ţinte.

Ucraina s-a remarcat de la începutul războiului prin folosirea dronelor, ceea ce i-a creat un mare avantaj. Înainte de începerea contraofensivei, Ucraina a declarat că a pregătit peste 10.000 de operatori de drone, gata oricând să intervină. Totuşi, de la începutul contraofensivei nu s-a auzit mai nimic despre utilizarea dronelor pe front, acestea fiind folosite mai mult pentru distanţe mari – atacuri în Crimeea, la Moscova, etc. Motivul este acela că forţele ruse au început să folosească mai mult aparatele de bruiaj cu care sunt anihilate dronele ucrainene.

Nici în ceea ce priveşte dotarea cu tancuri şi blindate Ucraina nu stă foarte bine. În luna iulie Federaţia Rusă a produs 80 de tancuri T-80BVM şi T90M şi în august le-a adus pe front. Aceasta înseamnă totalul de tancuri Leopard 2 şi Challemger 2 pe care Ucraina le-a primit de la statele NATO de la începerea războiului. Diferenţa este că Federaţia Rusă a trecut pe modelul producţie de război, în timp ce statele occidentale practică în continuare modelul de producţie practicat în timp de pace. Recent, Timothy Snyder semnala o analiză din presa americană care pune în paralel etapele de realizare a “Liniei Surovikin” şi apelurile disperate ale Ucrainei de a i se livra armament. În fiecare zi în care la Berlin şi la Washington se organizau interminabile şedinţe despre Leopard, F-16 sau ATACMS, mii de mine erau plantate de ruşi pe linia frontului.

Întrucât avem garanţia că doctrina sovietică se aplică în prezent pe frontul din Ucraina, înseamnă că ofensiva ucraineană va atinge foarte curând punctul culminant, ceea ce înseamnă că forţele ruse vor trece la ofensivă imediat după atingerea acestui punct. De aici reiese că Ucraina nu mai are mult timp la dispoziţie pentru a stabili care este cel mai important obiectiv în această contraofensivă. Cea mai vulnerabilă secţiune a frontului este centrala nucleară de la Zaporoje, unde nu s-a putut crea în mod evident o “zonă de securitate”, etc. (distanţa de la Nipru nu permite). FAU pot cuceri acest obiectiv, desigur cu riscuri majore dar cel puţin ar demonstra că a reuşit măcar să recupereze o parte importantă din teritoriul său naţional.

Ce se va întâmpla în cazul în care Federaţia Rusă va considera că Ucraina a atins punctul culminant al contraofensivei şi trebuie să înceapă propria sa ofensivă? În primul rând, prioritară pentru Federaţia Rusă este dobândirea controlului asupra întregii regiuni Donbas. Naraţiunea oficială este că raioanele Lugansk şi Doneţk au cerut independenţa înainte de 24 februarie 2022 şi apoi alipirea la Federaţia Rusă, ori de 18 luni acest obiectiv nu a fost finalizat. O ofensivă majoră rusă în această regiune s-ar impune astfel cu necesitate. Ipoteza potrivit căreia încheierea contraofensivei ucrainene îl va face pe Vladimir Putin să ceară negocieri de pace, având ca obiectiv menţinerea doar la nivelul a ceea ce a fost deja dobândit, nici nu trebuie luată în considerare. Rezerva strategică de care dispun forţele armate ruse în acest moment este impresionantă dar nu este clar dacă se intenţionează mobilizarea ei într-o ofensivă pe scară largă.

Cel mai bun scenariu pentru Ucraina este ca până la sfârşitul verii să recucerească teritorii dar în mod limitat (întrucât “zona de securitate” are o adâncime de 10 kilometri, iar linia frontului este de peste 1000 de kilometri, Ucraina poate câştiga maxim 10000 km², ceea ce nu este deloc puţin), iar forţele ruse să nu poată demara o ofensivă în Donbas, dar în acest caz Ucraina va trebui să aştepte încă 9 luni pentru a lansa o a doua contraofensivă. Este foarte puţin probabil ca în vara anului 2024 Ucraina să primească echipamente militare fie şi în ritmul actual, considerat foarte lent.

Trebuie înţeles un aspect dramatic al actualului război: Ucraina nu îşi poate îndeplini obiectivul, absolut legitim, de recucerire a teritoriilor sale, în graniţele în care a fost recunoscută ca stat independent, inclusiv Crimeea. Federaţia Rusă are puterea de a produce echipamente militare necesare pentru un război pe termen lung, deoarece posedă resurse şi are o capacitate industrială practic nealterată de regimul sancţiunilor, în timp ce Ucraina depinde pentru orice tanc sau orice fel de muniţie de statele NATO care nu au trecut pe modelul de război pentru industriile lor naţionale şi în cazul cărora consensul politic de susţinere a Ucrianei poate dispărea la fel de uşor precum a apărut după 24 februarie 2022.

Cel mai înţelept ar fi pentru Ucraina să ceară un armistiţiu, la sfârşitul acestei veri când operaţiunile militare de pe teren nu vor mai putea fi la fel de intense, din motive naturale.

Chiar dacă Ucraina şi-ar atinge obiectivul de recuperare a întregului său teritoriu, aceasta nu ar însemna sfârşitul războiului: Federaţia Rusă nu ar fi convinsă că trebuie să înceteze luptele. Putin ar putea anunţa în acest scenariu o nouă rundă de mobilizare, ar intensifica bombardarea oraşelor ucrainene, etc. Oriunde s-ar situa la un moment dat linia frontului, Federaţia Rusă şi Ucraina vor păstra capacitatea de a constitui o ameninţare majoră una pentru alta, fără posibilitatea unei victorii decisive, pe termen lung. Nici Ucraina, nici Federaţia Rusă nu vor stabili controlul pe ceea ce consideră a fi teritoriul lor (desigur, aceasta nu înseamnă că pretenţiile Federaţiei Ruse sunt legitime). Un armistiţiu ar însemna doar o linie de control de facto, fără a avea caracterul de frontieră internaţională.

Există şi un alt argument pentru care războiul din Ucraina are nevoie de un armistiţiu. Universitatea din Uppsala, împreună cu Center for Strategic and International Studies (CSIS) au realizat un studiu din care a reieşit că războaiele inter-statale din perioada 1946 – 2021 s-au finalizat după cum urmează: 26% într-o lună, 25% într-un an, iar cele care au depăşit un an au durat un deceniu în medie. Cum războiul din Ucraina a  depăşit un an, posibilitatea ca să dureze un deceniu este foarte mare în acest moment dacă nu va exista un armistiţiu. Din acest motiv, Samuel Charap argumentează într-un recent articol din Foreign Affairs că studiul menţionat mai sus oferă cel mai bun motiv pentru un armistiţiu, după modelul celui din 1953 din Coreea. Coreea de Nord şi Coreea de Sud sunt încă în stare de război, fiecare stat pretinde totalitatea peninsulei coreene dar armistiţiul durează de şapte decenii. Desigur, în cazul corean armistiţiul a fost rezultatul unui consens al marilor puteri, iar în cazul Ucrainei nu mai este posibil ca deciziile să se ia la Washington şi să fie impuse la Kiev dar costul aşteptării ca ceva decisiv să se întâmple pe front este foarte mare, iar aşteptarea nu este realistă.

Chiar dacă mâine la Kiev şi la Moscova s-ar lua decizia unui armistiţiu temporar, acesta nu va putea fi operaţional imediat. Luptele pot continua mai multe luni până cănd se va ajunge la un consens minimal. Continuarea luptelor poate fi – şi trebuie să fie – o strategie din partea Ucrainei de a obţine cât mai multe compromisuri din partea Federaţiei Ruse. Un armistiţiu nu înseamnă a discuta despre despăgubiri din partea Federaţiei Ruse, despre pedepsirea crimelor de război şi tot ceea ce înseamnă un acord de pace. Un armistiţiu înseamnă doar încetarea luptelor. Argumentul potrivit căruia un armistiţiu este inutil pentru că Federaţia Rusă va găsi un răgaz pentru o nouă rundă de înarmări şi înrolări nu poate fi invocat – Ucraina poate folosi perioada post-armistiţiu în aceeaşi direcţie, livrările de echipamente militare fiind stabilite (cel puţin din partea SUA) potrivit unui calendar care depăşeşte limita anului 2023.

Marea problemă a unei abordări care să ducă la un armistiţiu este că opinia publică din Ucraina nu este dispusă la nicio concesie faţă de Federaţia Rusă. Absolut de înţeles, dupâ 18 luni de masacre, violuri, jafuri şi deportări. Iuliia Mandel, fost purtător de cuvânt al preşedintelui Zelenski, a sintetizat recent foarte bine această stare de spirit: “Există o singură opţiune bună – o victorie rapidă şi completă cu returnarea tuturor teritoriilor şi aducerea în faţa justiţiei a celor vinovaţi de crime de război…însă această opţiune este aproape imposibilă, dacă nu imposibilă. Timpul joacă împotriva Ucrainei….nimeni nu forţează mâna armatei noastre. Eroismul şi curajul soldaţilor şi voluntarilor noştri nu este diminuat. Însă acestea sunt doar fapte…Eroismul politic rămâne deseori în spatele scenei şi patriotismul îşi atinge uneori limitele, dincolo de care explodează”. Altfel spus, Ucraina are mai multe opţiuni în acest moment. Niciuna nu este perfectă. Însă momentul alegerii se apropie vertiginos. Finlanda a trecut printr-o tragedie similară, fiind forţată să-şi abandoneze o parte din teritoriul naţional URSS, după lupte grele. România a pierdut Basarabia tot în favoarea URSS, ca urmare a unui pact denunţat de istorie ca fiind nelegitim şi criminal. Coreea de Sud a fost obligată să privească tragedia celor rămaşi în Corea de Nord, supuşi ororilor unui regim comunist. Toate cele trei ţări (chiar şi România) au înţeles însă că, dacă nu poţi câştiga în faţa unui regim autoritar, luptând pentru o cauză dreaptă, poţi câştiga până la urmă prin exemplul propriu al renaşterii economice. Este foarte dureros a alege această cale, nu există garanţii de reuşită, ceea ce contează până la urmă este determinarea unei naţiuni dar nu există până la urmă o altă variantă. Iar la capătul drumului se întrevede inevitabil justiţia şi restabilirea adevărului care premerg orice pace durabilă. (contributors.ro)

Radu CARP - profesor la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București, Director al Departamentului Politici Publice, Relaţii internaţionale, Studii de securitate (2020 - ). Doctor în drept al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (2002).