Moto: "De cum am văzut lumina zilei şi am fost ridicaţi, ne aflăm necontenit în tot felul de absurdităţi şi în cele mai greşite păreri, încât s-ar crede aproape că am supt rătăcirea odată cu laptele doicii" (Cicero, 106-54 î.Ch.).

De la cel din urmă om din această ţară până la premier şi preşedinte, nimeni nu este mulţumit pe ce cărări am umblat şi unde am ajuns la 23 de ani (un sfert de veac!) de la ruptura din decmbrie. Voi sublinia succint primele patru din cărările rătăcirii noastre. Prima este reperul fundamental al oricărei societăţi. Fără acest reper orice societate se prăbuşeşte. În comunism acest reper a fost partidul, el garanta moralitatea societăţii, era reperul moral. În democraţiile autentice reperul moral este justiţia. Dar ce reper moral poate fi acela când unul fură o găină primeşte trei ani de puşcărie, iar altul care fură munţi, fură câmpii, fură văzduhul şi adâncurile nu păţeşte nimic? Meteahna e veche. În perioada interbelică circula o glumă. Doi colegi de puşcărie s-au împrietenit. Unul se eliberează mai devreme decât celălalt. După un an de zile cel eliberat este adus din nou la puşcărie. Cel ce rămăsese în aceeaşi celulă îl întâmpină: "Măi prostule, nici acum nu ai învăţat să furi? Iar ai furat atât de puţin că ai ajuns din nou în puşcărie?" Adică legea nu este egală pentru toţi, nu este deasupra subiectivităţilor umane. A apărut însă un aspect nou, extravagant şi extrem de periculos pentru dezvoltarea ideii de justiţie. Este vorba despre puşcăria de noapte. Adică hoţii cei mari, prin progresie şi precedent, în final şi criminalii vor dormi noaptea, când oricum dormi în puşcărie, iar ziua se vor bucura de soare şi de tot ce-i sub soare, sfidând oamenii cinstiţi şi văzându-şi de matrapazlâcuri. Ceva mai nociv pentru ideea de dreptate nu se putea scorni. Or, atâta timp cât legea nu este aceeaşi pentru toţi, o societate nu se poate structura valoric, ea va evolua spre anarhie şi haos, ajungând la faliment social. A doua cărare. Vox populi, Vox Dei. În orice democraţie autentică vocea poporului, glasul populaţiei este sacru. Se întâmplă acest lucru în România de azi? La nivel central? Câţi parlamentari? La nivel local? Care probleme, care primării? Câte exemple de consultări ale populaţiei în ceea ce priveşte probleme esenţiale de interes general putem da? De ce nu putem? Pentru că noţiunile care definesc democraţia sunt folosite mai ales ca paravan pentru interese dubioase. Neavând o democraţie a majorităţii, am putea vorbi despre o democraţie zero. Pe această cărare democraţia a luat-o spre râpă. A treia cărare este cea a caracterului sacru al drepturilor individuale. La noi, orice instituţie tratează persoana ca pe un sclav de serviciu cu care "nu stă de vorbă", căruia îi porunceşte, îl somează şi îl ameninţă. Valoarea cetăţeanului de rând este nulă în structurile instituţionale sociale. Dreptul său la respect, la demnitate, la informare în tot ceea ce îl priveşte este călcat în picioare cu nepăsare, iar uneori cu cinism. Iar acest lucru îl fac oameni care la rândul lor ajung în aceeaşi situaţie cu cel pe care îl scuipă, atunci când ajung la ghişeul acestuia. Într-o orbire generală fiecare lezează demnitatea fiecăruia. Relaţiile dintre instituţii şi cetăţeni s-au transformat într-o birocraţie canceroasă, obraznică, abuzivă şi terorizantă. Datorită acestei cancerizări a birocraţiei, în loc ca populaţia să evolueze progresiv spre o conlucrare în interes comun cu instituţiile statului şi ale societăţii, s-a ajuns şi se accentuează din partea populaţiei sentimentele de frustrare, suspiciune, de rejecţie în final şi de rupere a relaţiei, cu sacrificarea interesului comun spre paguba tuturor. A patra cărare a rătăcirii noastre este priza populaţiei (din ce în ce mai incultă!) la mizeria mediatică, cu un nivel mediu cel mult de mahala. Aceasta în mod sistematic şi neobosită ca valurile mării îndobitoceşte populaţia. S-a ajuns ca românii să aibă majoritar o gândire afectivă, nu raţională şi conjuncturală, nu sistemică. Este posibil astfel ca grupuri mari de populaţie să plângă de mila hoţilor şi escrocilor şi nu dă doi bani pe moartea unor repere morale şi valorice. Pe măsură ce îndobitocirea se constituie în nucleul populaţiei şi pe măsură ce acest nucleu creşte împingând tot mai spre periferie, până la rejectare şi excludere, oamenii de valoare care se tot împuţinează, structura valorică şi morală a populaţiei devine tot mai negativă. Se formează o populaţie în care civilizaţia moare, cultura dispare, iar regulile devin caraghioase. Aceasta înseamnă o societate în disoluţie. Dar, dacă se abordează din alt unghi toate cele patru cărări importante ale rătăcirii noastre, este uşor de sesizat că ele sunt corectabile. Este însă necesară voinţă politică. Avem sau când vom avea lideri care să aibă această voinţă?