După evenimentele din decembrie 1989, vechile structuri economice au fost, în parte, desfiinţate, în România. Astfel, a dispărut proprietatea socialistă, fostele unităţi au fost reorganizate sub forma societăţilor comerciale pe acţiuni şi regii autonome, proprietatea cooperatistă din agricultură a fost şi ea desfiinţată (o mare eroare!), statul nu mai intervine în economie prin planul general-centralizat etc.

Toate acestea şi încă altele s-au întâmplat, fără ca cineva să clarifice tipul de economie pe care România doreşte să-l construiască, lăsând totul pe seama legilor „oarbe"  ale economiei de piaţă, pe seama economiei de piaţă, pe seama mecanismului pieţei libere, lucru care nu se mai întâmplă astăzi nici în ţările dezvoltate din Europa, exemplul cel mai edificator fiind Suedia, unde economia socială de piaţă a adus prosperitate poporului suedez.  La prima vedere se pare că este o contradicţie în chiar termenii „economie socială de piaţă", în sensul că „dirijismul" nu poate face casă bună cu „liberalismul", ceea ce nu este tocmai corect, deoarece practica din unele ţări dezvoltate a dovedit că socialismul poate apela la piaţă, iar piaţa se poate împăca cu un anumit gen de plan, totul fiind doar o chestiune de proporţii între cele două aspecte ale unui angrenaj economico-social, în care aspectul social nu poate fi ignorat, dacă nu se doreşte să se ajungă la convulsii sociale. Cele două elemente trebuie să coexiste, ele având roluri diferite, conferite atât de ponderea lor în total, cât şi de filozofia socio-politică, prin pondere conturându-se modelul de economie sau de politică economică. Economia socială de piaţă nu este decât o specie a economiei liberale, care se manifestă, în diferite nuanţe, în majoritatea ţărilor dezvoltate şi cu predilecţie în Europa de Vest, care au conştientizat că liberalismul absolut, concurenţa pură şi perfectă sunt pure supoziţii teoretice, care în practică nu se întâlnesc. În varianta neoliberală, economia socială de piaţă este, în esenţă, o economie construită după principiul liberalismului „îmblânzit", în care valorile principale au rămas proprietatea privată, libertatea de mişcare şi de acţiune, libera iniţiativă ca motor al dezvoltării societăţii, profitul ca motivaţie a existenţei oricărei activităţi, piaţa şi concurenţa, ca instrumente principale prin care acestea prind viaţă, dar toate acestea în cadrul unor parametri riguros stabiliţi prin legislaţie, astfel încât nici liberalismul exagerat, dar nici planul hipercentralizat să nu sufoce economia, iar rezultanta să fie bunăstarea colectivă. Pentru aceasta, însă, trebuie intervenit pe terenul socialului, în principal al repartiţiei, printr-o decizie socială, care nu poate aparţine decât statului, care trebuie să facă în aşa fel încât ceea ce este profitabil unora să devină, într-o anumită măsură, profitabil şi altora, ceea ce se poate face prin redistribuirea veniturilor, în vederea asigurării justiţiei sociale, adică o mai mare egalitate între membrii societăţii şi satisfacerea unor nevoi individuale şi colective, realizabile prin prelevări fiscale de către stat. Soluţia pentru această problemă a găsit-o social-democraţia suedeză, prin „grefarea unui socialism în repartiţie pe un capitalism în producţie", dar care cere un context special: o puternică disciplină a muncii, un puternic sentiment de solidaritate, un profund consens social şi o dorinţă de cooperare, un înalt grad de sindicalizare a muncitorilor, rezolvarea problemelor în mod concret, fără a le subordona unor principii ideologice. Economia socială de piaţă porneşte de la constatarea că automatismele şi mecanismele corectoare ale economiei nu funcţionează în orice condiţii, că depăşirea unor dezechilibre în economie necesită intervenţia statului, care, însă, nu trebuie să fie brutală, ci cu un minimum de mijloace economice şi nu birocratico-administrative, adică să se comporte exact ca un agent economic, dar şi să creeze un sistem instituţional suplu, menit a împăca piaţa cu planul, capabil să „ţină în frâu" libera concurenţă atunci când o ia „razna", adică să opereze pe calea fiscalităţii, cu scopul reducerii inegalităţilor flagrante şi să poată opera modificări în formele de administrare a proprietăţii, pentru a reda, de o manieră continuă, egalitatea şanselor de a administra sistemul de preţuri, subvenţionând, la nevoie, unele activităţi. Pentru asigurarea unei „păci sociale" durabile, statul trebuie să se preocupe de ocuparea cât mai deplină a forţei de muncă şi să conştientizeze că numai astfel se poate realiza progresul social.

În concluzie, economia socială de piaţă este o economie al cărei mecanism se sprijină pe o dublă reglare: piaţa, cu mecanismele ei autoreglatoare şi intervenţionismul statal economico-financiar, ca factor cheie al suprastructurii în programarea macro-economică şi în asigurarea echilibrului global stabil, pentru evitarea extrapolărilor în bogaţi şi săraci şi asigurarea unei protecţii sociale generale, raţionale şi permanente, precum şi a unor condiţii de muncă şi de viaţă decente şi garantate. Se vede, deci, cât se poate de clar că economia socială de piaţă, din punct de vedere al mecanismelor la care face apel, nu pune problema unei alternative radicale, a unei rupturi între cele două sisteme - capitalism şi socialism - şi că problema alegerii între o economie liberă şi o economie controlată este, de fapt, o falsă problemă şi că adevărata problemă este aceea a gradului, întinderii şi modalităţii controlului de către autoritatea publică sau finanţe asupra activităţii private, statul având rolul doar de a aduce corectivele necesare sporirii eficacităţii vieţii economice şi de a reduce risipa şi riscurile.

Ec. C. MUT