Începutul acestui an ne pune faţă în faţă cu criza fără nicio posibilitate de eschivă. Suntem, alături de alte ţări din estul Europei care au aderat recent la Uniunea Europeană, printre cei mai încercaţi de criza economică şi de efectele sale sociale.


Spre exemplu, în ultimul trimestru al anului trecut, România a cunoscut o scădere a Produsului Intern Brut de trei ori mai abruptă decât media europeană, comparativ cu perioada similară a anului precedent. Doar statele baltice au cunoscut o cădere mai severă în trimestrul IV din 2009. Din perspectiva evoluţiei trimestriale, România ocupă locul II ca scădere a PIB faţă de trimestrul precedent. Această contracţie puternică se repercutează dur asupra populaţiei. Doi din trei români se zbat la limita sărăciei sau sub acest prag. O treime din şomerii înregistraţi nu mai beneficiază de ajutor financiar, iar statisticile oficiale nu reflectă corect proporţiile şomajului din România, care, de altfel, s-a dublat în ultimul an chiar şi la nivel declarativ. Oricum, şomerii români beneficiază de cele mai mici indemnizaţii din Uniunea Europeană, în condiţiile îngheţării salariilor şi, implicit, a cuantumului ajutorului de şomaj. În paralel, inflaţia lunară a atins, în ianuarie, maximul ultimilor patru ani. În aceste condiţii, Guvernul român se dovedeşte incapabil să gestioneze situaţia, adoptând sau fiind pe cale de a lua măsuri menite să afecteze grav largi categorii de cetăţeni şi să spulbere orice echilibru social. În acest sens, propunerea de eliminare a alocaţiei pentru copiii ai căror părinţi au venituri mari este discriminatorie, anticonstituţională şi încalcă prevederile Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului. De asemenea, încercarea de ridicare a vârstei de pensionare până aproape la nivelul speranţei de viaţă este o măsură cinică şi sfidătoare pentru o populaţie care trăieşte, în medie, cu 10 ani mai puţin decât media europeană. În general, ceea ce se doreşte a fi reforma pensiilor nu face decât să amplifice criza unuia din cele mai nesustenabile sisteme publice de pensii din UE şi să accentueze sărăcia unui sfert din populaţia României, cât reprezintă pensionarii, care sunt trataţi de actuala guvernare ca fiind asistaţi social, în dispreţul muncii lor de o viaţă. Toate aceste stări de fapt, alături de măsurile aberante şi neputincioase ale Guvernului, creează portretul unui an 2010 mult mai greu decât precedentul. De fapt, pentru ani buni de aici înainte românii vor trăi foarte greu şi asta la nivelul buzunarului şi nu a indicilor statistici a căror creştere va fi insesizabilă în anii care vin pentru cetăţeanul de rând. Falsa speranţă că-şi vor reveni ţările occidentale, şi atunci vom fi remorcaţi şi noi, nu are nicio susţinere reală. În primul rând, că această criză nu va trece pentru nimeni aidoma unei ploi de vară urmate de soare fierbinte. Mai degrabă economia mondială se va resimţi ca după o operaţie de hernie, după care eşti vindecat, dar nu mai poţi ridica greutăţile de dinainte. Boomul economic din Vest de dinaintea crizei nu se va recrea, aşa că nici migraţia forţei de muncă nu va mai fi ce a fost odată pentru români. Sistemul privat este rarefiat, deci alternativă pentru şomerii de la stat nu există. În situaţii critice în care cetăţeanul nu mai are nici cadrul, dar nici puterea desfăşurării liberei iniţiative, cel care ar trebui să facă afaceri ar trebui să fie statul. În loc să inventeze tehnici fiscale, care mai de care mai sofisticate, statul ar putea prelua o bună parte din terenurile agricole, organizând sectorul agricol. Ne place, nu ne place când ne gândim la colectiv şi la CAP, realitatea este că-n aceşti 20 de ani nu am fost în stare să creăm micul fermier privat. Noi vrem să fim capitalişti la nivel declarativ, dar când e vorba de paşi concreţi suntem blocaţi. Însă acum nu sunt vremuri de teoretizat despre capitalism sau comunism, importante sunt măsurile eficiente care pot cât de cât să arate un liman. Dar statul nu se poate ocupa cu asemenea iniţiative de larg interes pentru că statul în România funcţionează exclusiv pentru clientela sa.


România a intrat în ciclul celor şapte ani biblici de secetă şi foame ce se adâncesc în alţi şapte şi tot aşa mereu în lipsa anilor de belşug. Doar că la noi porunca de secetă şi foame nu vine din ceruri, ci de la faraonii care au secătuit România.