Cu toate că e un subiect grav, nu ne putem alarma în fața acestor refugiați ca și cum ar fi primii musulmani care invadează Europa. Sunt deja 50 de milioane în Europa, mai mult sau mai puțini integrați. Dar dacă mulți nu sunt bine integrați, asta nu se datorează doar religiei lor, incompatibilă pe alocuri cu modernitatea occidentală, ci și faptului că Europa nu-și mai impune identitatea creștină, ba chiar se dezice de ea, autoblamându-se.

Asta nu înseamnă că ar trebui să existe o poziționare cruciat - creștină față de Islam. Totuși, nu e acceptabilă nici desacralizarea europeanului care merge până la a fi lipsit de empatie cu creștinii prigoniți și bisericile devastate în Siria și alte țări arabe - care n-au avut  parte de vaietele umanitariste cu larg ecou european -, dar care e foarte sensibil cu intoleranța religioasă a celor pe care îi primesc cu brațele deschise.

A transforma dezbaterea despre acest fenomen într-o simplă discuție despre cote și despre bățoșenia de-a nu primi refugiați sau supușenia de-a primi înseamnă să reduci totul la o simplă gestiune administrativă. Evident că revine statului această sarcină, dar același stat prin reprezentanții săi la vârf trebuie să exprime și o viziune politică statală, chiar o filozofie politică, pentru că în esență ajungem la religii, civilizații, culturi. Avem încă o dovadă că clasa noastră politică nu produce lideri, ci doar funcționari mediocri sau papagali histrionici care-și schimbă părerile de la o zi la alta. Degeaba ne vom bate pentru o cotă scăzută, chiar dacă am obține-o, asta nu înseamnă că ne-am salvat fundul, chestiune la care suntem ași, pentru că suntem în Europa, avem câteva milioane de compatrioți acolo și orice lovitură dată Europei ne va atinge și pe noi. Cât privește des invocata intervenție militară asupra ISIS, aici UE e neputincioasă. Și din nou privirile se duc spre America, atât de hulită atunci când nu e nevoie să ne apere.

Asta ar trebui să dea de gândit liderilor europeni, neputința militară a UE și abandonarea inconștientă a valorilor propriei civilizației fără de care modernitatea n-ar fi fost posibilă. O Europă dizolvată de corectitudinea politică, care practică  ca program "ura de sine" e un organism care se anemiază treptat. Între naționalismul autocrat gen Putin și renunțarea la identitate există calea echilibrată de mijloc a unui patriotism european deopotrivă tolerant. Spre exemplu, nu poți la nesfârșit să-ți pui cenușă în cap pentru trecutul colonialist, care a avut și un rol civilizator, în timp ce  puteri ca Rusia sau fundamentaliștii islamici nu regretă nicio crimă din masacrele făcute, dublate și  de  pârjolul înapoierii civilizaționale. Toată această stare de fapt a dus deja la anticipații sumbre, deocamdată doar livrești, de tip Houellebecq în Franța, care proiectează în viitor o Europă supusă Islamului. A conștientiza pericolul e un prim pas pentru a-l bloca, dar e nevoie ca și liderii europeni să atingă acest prag, pentru că acțiunea istorică e în mâinile lor.