Imaginaţi-vă o cameră în care apare un fumător. După prima ţigară camera se umple de fum. După o zi de fumat, fără aerisire, nu mai poţi sta în cameră. Există riscuri grave pentru oricine. Dar atmosfera terestră nu are aerisire! Tot ce se elimină rămâne acolo sus ori este absorbit de apele planetei care devin tot mai toxice pentru vieţuitoare.

Un avion bulversează în trecerea sa aerul pe o suprafaţă cu raza de 1-2 km. Închipuiţi-vă un tub trasat de acest avion. Dacă veţi urca într-un avion transcontinental şi vă veţi uita pe harta rutelor companiei respective veţi vedea Pământul acoperit de o pânză de păianjen a rutelor respective, doar pentru compania cu care circulaţi. Există însă până la 100 de companii aeriene. Avioanele aproape nu mai au loc unele de altele. Toată lumea a simţit într-un autoturism, atunci când pe lângă el trece un autotren în viteză ce putere de dislocare a aerului are. Închipuiţi-vă un avion. Închipuiţi-vă că atmosfera nu le mai încape. Închipuiţi-vă ce se întâmplă cu atmosfera, cu curenţii globali de aer care asigurau ritmicitatea şi completitudinea anotimpurilor.

Ei bine, gândind la toate acestea oricine poate înţelege că natura nu mai poate funcţiona normal. Aceasta este nesocotinţa generală a speciei umane şi plata pe care trebuie să o dăm cu toţii. Să sperăm că cele două mari, cele mai mari poluante, SUA şi China vor înţelege la nivel oficial acese pericole pentru viitorul imediat şi pe termen lung şi vor avea minima responsabilitate de a lua măsuri. Dar pe plan local? Ploi torenţiale şi ani ploioşi au existat şi înainte, dar niciodată asemenea consecinţe. Aceasta deoarece existau în aceeaşi arie geografică europeană hectare de păduri. Acestea erau tampoane de tip burete. Printre ierburi, rădăcini, frunze moarte etc. care după ploi musteau, se aduna apa ploilor ca într-un burete, având tim p de a se infiltra în pământ spre pânzele freatice şi era eliminată la vale abia după saturaţie. Era un tampon. Pădurile s-au tăiat şi ploile cad ca pe un acoperiş de tablă luând-o la vale în acceleraţie, acumulându-se în valuri (unde) devastatoare.

De fapt, discutând doar despre România catastrofele au apărut acolo unde tăieturile de păduri s-au făcut în mod descreierat în Bucovina şi în secuime, de către tot felul de ticăloşi infractori, dar şi de biserici împroprietărite care s-au aliniat nesocotinţei şi nepăsării vinovate a infractorilor. De aici valurile (undele de viitură) au luat-o la vale şi au lovit tot felul de nevinovaţi întâlniţi în cale. Despăgubirea acestora ar trebui să o facă cei vinovaţi. Se cunosc. Statul ar trebui să-i oblige pe cei ce au defrişat în mod vinovat, inclusiv bisericile în cauză, să-i despăgubească pe cei loviţi de ape. Cei care sunt loviţi prima oară de ape sunt nevinovaţi prin necunoaştere. Cei, însă, care de fiecare dată intră sub ape şi urlă şantajist după ajutoare băneşti cu care ridică pe acelaşi loc patru pereţi, iar cu restul râgâie prin crâşmi, aceia sunt ori şantajişti publici ori inconştienţi.

În ambele cazuri principiul solidarităţii umane (absolut obligatoriu pentru cei nevinovaţi) nu mai poate funcţiona. Dacă în mod conştient îşi asumă riscul de a fi inundaţi nu au decât să suporte consecinţele. Iată cât de nesocotiţi suntem şi cât de greu ne vine "mintea de pe urmă"!