Hoitul comunist  e ţinut pe la morgă şi plimbat de colo-colo. Doar, doar se mai poate ascunde putregaiul de ochii lumii.  Nimeni nu-l vrea dus la Antipa politicii pentru a-l vedea mort şi-n toată splendoarea urâţeniei sale.

Au respins cu votul lor, proiectul de lege prin care se înfiinţa un Muzeu al Comunismului, 236 dintre parlamentari. Acum, nu e o surpriză că s-a votat aşa. Votul nu reprezintă conştiinţa fiecăruia, pentru că partidele noastre sunt armate de lingăi executanţi a căror oportunism n-are limite. Direcţia e dată de dinozaurii comunişti care încă îşi impun punctul de vedere.  Asta e de înţeles, oamenii îşi apără mizeria trecutului lor. Vor să ţină rahatul sub preş, măcar cât sunt în viaţă. Îl ţin evident pentru marea masă. Pentru cei care pus mâna pe nişte cărţi produse de istoriografia occidentală, a noastră e încă parţial măsluită, comunismul nu mai are niciun secret. Cea mai mare escrocherie politică din istorie, cel mai banditesc şi mai criminal regim pe care l-a dat istoria.  Dacă până şi în Franţa, ţară cu manifestări de sovietofilie în perioada Războiului Rece, intelectuali de calibru precum, Stephane Courtois, Alain Besancon, Jean Francois-Revel s-au exprimat la înălţime ştiinţifică pe acest subiect, demascând ororile comunismului, înseamnă că lucrurile sunt aşezate deja în matca lor. La procesul istoriei nu scapă nimeni. Tendinţa unor istorici securişti şi a unor foşti actori ai comunismului de-a mai arunca perdele de fum prin justificări memorialistice e doar o încercare disperată de-a mai acoperi hoitul. Grav e însă că există şi mulţi parlamentari tineri, care chiar dacă se supun ordinului de partid, lăsaţi să voteze liber nu ar produce mari surprize. Probabil majoritatea n-ar fi atât de covârşitoare. Totuşi, mulţi  nu au conştiinţa  a ceea ce s-a întâmplat.  Nu sunt informaţi. În cazul lor  e vorba de prostie pură, sindromul EBA a virusat clasa politică. Dincolo de politicieni, mai există şi-o categorie de ong-işti cărora li se pare cool să fii comunist. E aici şi influenţa  unor  medii occidentale, unde comunismul  nu e văzut, din motive de istorie proprie, ca fiind răul absolut. Există egoism şi-n suferinţă, nu putem pretinde empatie planetară. Până la urmă în Olanda sau Franţa, şi-n alte ţări care au cunoscut ocupaţia nazistă, e firesc să prevaleze memoria acelui rău. Dar nu e cazul să dăm mereu vina pe Occident şi să aşteptăm totul de acolo.  Pentru că-n cazul acesta înseamnă că suntem doar nişte vieţuitoare. Nişte netrebnici care în afară de-a se descurca nu ştiu nimic. Românul, dacă e comunism se descurcă, dacă e capitalism de stat, oligarhie, cum avem din 1990 încoace, tot se descurcă. Dar la fel ca marea masă s-au raportat şi partidele politice la problema comunismului. Oricât s-ar acoperi de bunele intenţii, PDL-ul n-a reuşit să facă mai nimic în acest sens, şi timp a avut. Torţionarii comunişti, Pleşiţă şi Enoiu, au murit liniştiţi. N-a existat  niciun proces în acest  sens. În Ungaria, Viktor Orban, cu toate derapajele lui, a avut şi iniţiative reparatorii.  Astfel că Bela Biszku, fostul ministru de interne din 1956, a fost arestat  la 91 de ani, pentru rolul său în represiunea care a urmat insurecţiei ungare împotriva Uniunii Sovietice în 1956. La noi, nici comunismul nu poate fi supus justiţiei, nici borfaşii care au condus ţara şi care sunt plânşi pe la televizor. Simţul justiţiei lipseşte cu desăvârşire. Ori ţara asta este formată dintr-o majoritate de escroci care nu suportă dreptatea şi adevărul, ori e o turmă fricoasă şi îndobitocită. Un lucru e însă de-o certitudine absolută, dacă injustiţia lumii nu-ţi dă fiori, nu eşti om, eşti doar un stomac.