Puţine lucruri îi mai pot bucura pe români în sportul autohton, cu atât mai puţin sportul rege, dar atunci când pe un stadion de dimensiunile Arenei Naţionale dau năvală veselă peste 27.000 de copii încântaţi să vadă naţionala mare într-un meci oficial, nu e puţin lucru.

 

Sunt rare locurile din lume în care poţi vedea stadioane pline de copii la o competiţie sportivă. Şi în mai puţine locuri şi timpuri o să avem ocazia să mai vedem astfel de momente, iar cine i-a ascultat pe aceşti puşti şi puştioaice cântând Imnul Naţional în deschiderea meciului nu cred că-i va uita prea curând. Apoi modul în care s-au comportat pe întregul parcurs al desfăşurării jocului a fost o veritabilă manifestare a purităţii bucuriei, i-au susţinut pe tinerii în galben necondiţionat, chiar şi atunci când mai greşeau copilăreşte. Ca de la copii la copii, ei ştiu că jocul este bucurie, iar bucuria are darul de a şterge orice urmă de duşmănie. Pentru ei nu a contat de unde vine un jucător în galben, că are stea creştină în frunte sau codiţă de câine roşu, s-au bucurat şi i-au susţinut. Ba unii dintre ei aveau în mâini şi steguleţe norvegiene – şi acestea aveau culori frumoase şi rămân amintiri de nepreţuit în camera copilăriei. Plini de fair play, nu au avut nicio treabă cu nenea arbitru, care nici el nu va uita acest meci în care nu a încasat nici huiduieli, nici înjurături triviale, nici brichete sau monezi în scăfârlie. Şi cum magia se învârte natural doar în jurul copiilor, galeria lor a mai făcut o uimitoare minune: niciun jucător nu s-a mai tăvălit pe jos ca lovit de tren, cerşind un fault, cartonaşe sau pur şi simplu ca să tragă de timp. Au lipsit huiduielile şi măscăriile care îi încurajau să folosească astfel de trucuri murdare. Comparând galeria suspendată a celor mari cu galeria copiilor, tragi concluzia că sunt două specii diferite: una violentă şi trivială, alta luminoasă şi generoasă. Pentru mine nu ar fi nicio pagubă să menţinem în penitenţă galeria adulţilor. Cum ar fi să-i lăsăm în faţa plasmelor din birturi, să-şi înece amarul în bere şi să-şi trosnească scaunele de cap când se plictisesc?

Văzându-i pe aceşti copii într-un spectacol sportiv atât de diferit faţă de ce se întâmplă pe stadioanele noastre şi în jurul lor, cazi pe gânduri: vom avea oare parte de altfel de spectatori în viitor? Trăind pe viu pulsul nebun al unui meci de calificare, vor fi prins drag de sport aceşti copii? Eu cred că da, însă acest lucru nu va fi rezolvat natural, în timp. Timpul nu le rezolvă pe toate şi aceşti copii trebuie ajutaţi să nu devină acea specie interzisă pe stadioane. Şi aici am început cu stângul. Mulţi adulţi s-au grăbit deja să critice iniţiativa de a forma o galerie de copii: că vin de departe multe ore, că sunt nedormiţi, nemâncaţi, că sunt manipulaţi, că li se încalcă drepturile, că lipsesc de la şcoală etc. Motivul pentru care au ajuns aceşti copii în galeria suporterilor echipei naţionale trebuie să ne dea de gândit, nu de ce au fost ei aduşi acolo. Că nu i-a adus nimeni cu forţa şi, pentru mulţi dintre ei, probabil că a fost prima dată când au asistat la un meci al tricolorilor. Pentru foarte mulţi a fost prima dată când au văzut cel mai mare stadion de fotbal din ţară, iar pentru şi mai mulţi a fost prima dată când au ajuns în Bucureşti. Într-un cuvânt, o adevărată aventură primită cu entuziasm de cei mici, iar orice adult care se grăbeşte să critice, ori a fost tare nefericit în copilărie, ori are memoria scurtă.

Galeria copiilor a mai stabilit, în premieră, un record mondial, anunţat cu uimire şi de presa străină, în corul multilingv al planetei norvegienii fiind cei mai supăraţi. De înţeles, oarecum, ei ratând calificarea. Cum tot de înţeles este pentru orice om cu scaun la cap că şi în presă, ca în oricare alt domeniu, există oameni capabili, dar şi destui proşti şi ticăloşi.