Problema tinerei generaţii de după 1990 a constituit, deseori, subiect de îngrijorare pentru politicienii ţării, dar niciodată preocuparea nu a depăşit stadiul unei alarmări trecătoare. Mereu au fost alte priorităţi: scandaluri politicianiste, dezbateri şi conflicte mediatice axate pe rechizitorii ale trecutului comunist sau pseudo-reforme sociale.

Tabloul anilor 90 reflectă un hibrid social perfect. Pe de o parte, existau reminiscenţele educaţiei rigide vechi, iar pe de altă parte, libertatea tot mai greu de controlat a unei societăţi deschise, care recupera fără niciun discernământ produsele culturale de consum din Occident. Între cele două tendinţe care se băteau cap în cap, se năştea generaţia pierdută pe drumul tranziţiei... Crescuţi în acele vremuri tulburi, tinerii de azi, odată ajunşi maturi în a-şi decide soarta, tind să opteze pentru varianta unei vieţi în afara ţării, chiar dacă acolo sunt nevoiţi să presteze tot felul de munci mai mult sau mai puţin calificate. Fenomenul e în plină derulare şi, probabil, că va continua în următorii ani. Explicaţia acestei stări de fapt rezidă în dezinteresul arătat ani de zile de statul român pentru educaţie, care a reprezentat, la rândul ei, ca atâtea alte domenii de activitate, o sursă de corupţie pentru mulţi. Cei care trebuiau să ofere cadrul unei dezvoltări sănătoase, din punct de vedere fizic şi mintal, pentru tânăra generaţie, au avut alte priorităţi, precum buzunarul propriu, iar efectele au şi început să se vadă. Cel mai bun semn că prezentul nu aparţine tinerei generaţii îl reprezintă preocuparea obsesivă a unora de a condamna tardiv comunismul, când mai degrabă ar fi momentul să condamne cei 17 ani de mafie economică şi politică, datorită căreia tinerii au un prezent şi un viitor atât de luminos la căpşuni, în Spania. Parafrazându-l pe Eminescu, am putea spune: "Ai noştri tineri în Spania învaţă... căpşuna întreagă să o culeagă". Dincolo de hazul nostru de necaz rămâne realitatea concretă a vieţii tot mai grele şi a posibilităţilor de realizare din ce în ce mai mici ale atâtor absolvenţi de studii, care sunt nevoiţi să-şi sacrifice de multe ori vocaţia şi pasiunile profesionale, prestând munci de jos în vest, pentru a-şi asigura pe viitor un trai decent. Alţii ajung să spele vase în America, prin programe de muncă pentru studenţi, mulţi dintre ei preferând să rămână ilegal acolo, gândindu-se cu groază la o întoarcere în marele neant valah. Chiar dacă unii dintre aceşti tineri ajung să se realizeze material, preţul plătit e unul prea mare, iar sentimentul dublei neîmpliniri, ca om şi ca român, le va crea o infirmitate socială pe care o vor resimţi mereu. În condiţiile în care rămân să muncească în ţară, după ce au plătit din greu taxe de studii, tinerii se trezesc cu banii daţi, cu diplomele în mână şi cu perspectiva unor locuri de muncă sub nivelul pregătirii lor sau în alte domenii decât cele pentru care s-au pregătit. În cazul cel mai rău, ajung să fie umiliţi pe bani de nimic în subordinea unor bişniţari, care au devenit mari patroni. Extrapolând tema destinului acestei generaţii atomizate social la istoria naţională, ne putem da seama că e plin de generaţii pierdute în istoria noastră, toate ca o consecinţă a incapacităţii noastre de a ne coagula ca o comunitate cu scop şi sens istoric. România nu mai are obiective istorice proprii, iar faptul că generaţiile tinere, care sunt simbolul vitalităţii unui neam, au parte, fie acasă, fie pe unde se duc, de o existenţă socială larvară, ne situează, ca ţară, în subistorie.