Faptul că ne-au bătut sârbii cu 5-0 nu este grav doar fotbalistic, ci spune multe şi din punct de vedere uman. Veşnica noastră scuză atunci când pierdem cu reprezentativele unor ţări puternice este că noi nu ne putem compara cu ăia pentru că sunt ţări mari, foste imperii, au istorie, cine suntem noi?

 

Ei, uite că de data asta am întâlnit reprezentativa unei ţări de şapte milioane de oameni, lovită de nenumărate războaie, de sărăcie, ţară în afara UE. Şi cu toate acestea sârbii excelează la sport la toate capitolele, baschet, polo, naţionalele de juniori şi tineret de fotbal, ca să nu mai vorbim de tenis, unde Ana Ivanovic este, la 22 de ani, o fostă numărul unu, iar Novak Djokovic, un campion consacrat şi cu o carieră lungă în faţă. Noi spunem că sârbii sunt luptători şi-i vedem mai mereu pe tancuri cântând pe ritmurile lui Goran Bregovic, Kalashnikov, Kalashnikov! E adevărat că fac şi asta, dar nu asta le dă măsura spiritului războinic, entuziasmul euforico-artistic, ci mai degrabă vorba scurtă, un spirit colectiv dezvoltat, precum şi o anumită nonşalanţă care-i scuteşte de văicăreala în faţa vieţii, capitol la care noi suntem campioni. Bine, noi suntem campioni şi la partea îndemnurilor de luptă eroico-euforice, aici chiar îi întrecem pe sârbi, ne place şi nouă să bem ca apoi inima de iepure din pieptul nostru să devină neînfricată ca a unui leu. Însă, nouă ne cam lipseşte ceea ce sârbilor le prisoseşte, demnitatea gesturilor concrete şi nu a celor de paradă. Plus de asta, la noi, mentalitatea de curvă care se vinde în stânga şi-n dreapta după care ajunge codoaşă stăpână reprezintă tradiţie istorică. Aceasta este fişa morală a celor două popoare care bate şi fişa tehnică a meciului. În ceea ce priveşte sumarul tehnic al acestui meci, pentru noi el este unul cât se poate de scurt şi de sec, mai ceva decât vinul din şpriţurile lui Mutu. De fapt, prima acţiune contra Serbiei pe care au făcut-o ai noştri a fost prin Mutu pornit în tandem cu Adrian Cristea, supranumit şi "Prinţul", şi a constat în consumul de vin roşu şi vodcă până la trei dimineaţa alături de păsări de noapte specifice pentru acea oră şi acel loc. A doua mişcare a lui Mutu, de data asta pe cont propriu, nu ştim dacă sub efectul primeia, a fost izbirea unui cot în figura marelui fundaş sârb şi la propriu, şi la figurat, Nemanja Vidici. Intrat în această acţiune prelungită, "Briliantul" a finalizat totul cu primirea unui cartonaş galben, care numai bine îl scuteşte de sosirea în ţară şi implicit de întrebările stânjenitoare ale ziariştilor. Pe deasupra îl scuteşte şi de un meci lipsit de vizibilitate internaţională, cel cu "pescarii" din Insulele Feroe, pentru că Mutu nu joacă cu oricine, el joacă doar în partide de top.

Nu e sigur că va mai avea ocazia să o facă, iar dacă selecţionerul va avea tăria de caracter necesară să renunţe la serviciile sale şi să nu se lase înduplecat de nimeni, atunci am putea spune că s-ar închide acest ciclu trist al generaţiei care n-a fost nici de aur, nici de tinichea, ci a fost generaţia mută a fotbalului nostru. Muţenia este cea care se lasă atunci când încerci să rememorezi performanţele acestei generaţii. Însă, nici viitorul nu sună bine, se va culege pleava în continuare pe care au produs-o patronii de cluburi şi şefii fotbalului românesc. Dar nu-i nimic că măcar de acum pot să înceapă iar dezbaterile, sportul nostru naţional, adică vorba lungă, care, ca şi-n politică, se dovedeşte a fi sărăcia unora şi bogăţia altora.