În noiembrie 1996, am stat o săptămână la Luxemburg. Întors acasă, am remarcat că pe pantalonii mei nu exista nicio pată de noroi. Asta deși nu am fost deloc ferit de ploi și n-a fost zi fără să fac câte o vizită, încoace și-ncolo, prin oraș sau "Marele" Ducat. Abia întors acasă, un drum până în centru a fost destul să mă umple de noroi, până la genunchi.

Zilele trecute, mi-a fost dat să ajung din nou în micuța monarhie din Occident. Lucrurile nu s-au schimbat, chiar dacă în satul (!) unde am locuit de această dată, în suburbiile capitalei, se săpau șanțuri pentru introducerea unor noi rețele. "Ulița", ca și tot Luxemburgul, erau la fel de curate precum le știam, în ciuda ploilor și, acum, chiar și în ciuda lucrărilor. Imposibil să te murdărești, chiar dacă ții cu tot dinadinsul. La noi, desigur, e taman pe dos. Sau, mai precis, taman cum a fost. Au trecut 18 ani! În acest timp Oradea a avut trei primari: Sturza, Filip, Bolojan. Nimic nu s-a schimbat. Când nu se lucrează e noroi. Când se lucrează, ca acum, e vai și amar! Atunci, ca și acum, m-am tot întrebat. De ce pot ei și noi nu? Am câteva răspunsuri - posibile. Acolo apa nu băltește pe drumuri și nici pe trotuare. În jurul lucrărilor edilitare e curtat de parcă nu s-ar întâmpla nimic și constructorii acordă foarte multă atenție acestui amănunt. În urma lor, pe troturare, nu rămâne nicio urmă de pământ. Nu ca la noi, unde sunt uitate, pe drum, mormane de nisip, pământ, pietriș... Chiar dacă sunt neverosimil de multe sau poate tocmai din această cauză, spațiile verzi sunt bine delimitate, foarte bine întreținute și, sub nicio formă, călcate de niciun fel de vehicule. Chiar nu știu de ce "la ei se poate și la noi nu"?! Fapt este că, cel puțin din această perspectivă, nu putem să ne lăudăm că am fi făcut vreun pas înainte. Dovada e pe nădragii mei și se usucă, de atâta timp, pe obrajii edililor noștri.

Cetățeanul surmenat