Într-un regim dictatorial se întâlnesc, de fapt, extremele umane: pe de o parte, iese la suprafaţă prin forţa celor care oprimă tot ceea ce este mai monstruos într-un om, iar pe de altă parte, cei umiliţi şi obidiţi sunt în stare de sacrificii care ating sfinţenia, uneori. Această împărţire maniheistă a oamenilor, pe care numai un regim despotic o poate provoca, se pierde până la atomizare, atunci când societatea devine democratică, iar individului îi sunt respectate cele mai elementare drepturi. Acel război în care taberele sunt bine delimitate dispare în democraţie, pentru a reapărea sub o altă înfăţişare. Şi anume, aceea a conflictului omului cu omul. Fiecare devine concurentul celuilalt, fiecare este duşmanul celuilalt. Duşman care, de regulă, apare sub chipul luminos al prieteniei. Aşa că se ajunge ca, până la un moment dat, să fii frate sau prieten cu cineva, iar de la acel moment dat, să ai toate şansele să descoperi că-l ai lângă tine pe cel mai mare duşman al tău. Această boală, acest microb al omului care este lup pentru om nu vine din Est, ci vine din Vest. Este adevărat că acolo, în cei 150 de ani de industrializare, acumulându-se capital, a început să se pună accentul şi pe aspectul social, aşa că s-au mai îmblânzit lucrurile. La noi, în schimb, capitalismul este radical, expansionist, în care fiecare caută prin orice mijloace să-l doboare pe celălalt pentru a-şi face loc. Morala pe care o inspiră trecerea de la tiranie la democraţie ar fi aceea că lupul îşi schimbă părul, dar năravul, ba. Dacă în democraţie fiecare se luptă cu celălalt şi omul este lup pentru om, într-o dictatură o tabără de oameni se luptă cu cealaltă, iar oamenii sunt lupi pentru oameni. Aşa că oamenii continuă să schimbe regimurile, dar năravurile, ba.