Am arătat într-un text anterior că euroregiunile reprezintă pentru România o capcană finală, un risc potenţial fatal. Un stat este un organism, iar viabilitatea unui organism este dependentă de structura sa. În plus, este un organism social, iar o societate depinde de tradiţiile sale, de cutumele sale, cu adânci rădăcini istorice.

Singura sa posibilitate de a funcţiona este cea sistemică, ca organism, ca sistem unitar, în care părţile depind unele de altele şi au o coordonare comună, unică. Funcţionarea haotică pe cont propriu a părţilor componente înseamnă moartea organismului, falimentul sistemului. Formarea unor euroregiuni care să preia atât din prerogativele guvernului central, cât şi din cele ale judeţelor, înseamnă concret a forma guverne locale euroregionale, cu tendinţe centrifuge, pe care un guvern central formal nu le va mai putea controla. Las la o parte dependenţa cetăţenilor de un centru aflat la 2-300 de km, de unde ar trebui să obţină tot felul de hârtii pe care zeci de legi le presupun. Cam 50% din populaţie este rurală şi vârstnică. Mulţi au venituri pentru care un drum până în actualul centru judeţean este un efort financiar, dincolo de celelalte considerente pe care le-ar implica asemenea concentrări zonale. Ar trebui schimbate zeci de legi pentru a le evita. Condiţiile demografice, istorice şi actuala dezbinare a politicienilor români, în plan local, i-ar face în Transilvania dependenţi de o structură monobloc acţionând disciplinat la comandă. Domnul Dragnea ne asigură că pentru România euroregionalizarea nu prezintă niciun pericol. Vă aduceţi aminte cu ce surle anunţau predecesorii domniei sale „succesele istorice" ale privatizărilor „strategice"... Răcnetul Carpaţilor, Mugetul Daciei, Urletul Dâmboviţei etc... Care este rezultatul privatizării „strategice" a industriei? Îşi permite guvernul Ponta să fie groparul României? Dacă nu, atunci trebuie să fie extrem de precaut în ceea ce face! Într-un cuvânt euroregionalizarea administrativă este un mare pericol pentru România. În schimb, dacă se cer euroregiuni de dezvoltare, se pot concepe formaţiuni neadministrative, axate doar pe dezvoltare, un fel de consilii regionale, care să analizeze continuu, să facă propuneri concrete şi să monitorizeze dezvoltarea acestora. Ele nu ar afecta cu nimic actuala structură administrativă a ţării, guvernul central şi-ar păstra prerogativele, esenţiale pentru depăşirea momentului istoric, şi ar păstra pentru judeţe competenţele care le permit să gestioneze corect propriul teritoriu. Şi aceasta în condiţiile în care într-un presupus consiliu al euroregiunii judeţele competente să fie în mod egal reprezentate ca număr de economişti, finanţişti, sociologi şi alţi specialişti care să voteze proiecte. Astfel, vor exista multe judeţe (grupuri de populaţie) nedreptăţite, precum şi un sistem de control central asupra funcţionării acestor consilii. Dacă acei reprezentanţi vor promova hotărârile consiliilor judeţene, care să aibă dreptul de a-i numi şi revoca, atunci toată lumea ar putea fi mulţumită de un tratament egal şi democratic. Într-un cuvânt există posibilitatea evitării capcanei finale prin înfiinţarea nu a unor euroregiuni administrative, ci a unor euroregiuni strict de dezvoltare, în sensul unor consilii dedicate dezvoltării, păstrând eventualele avantaje (dacă se vor ocupa şi de absobrţia fondurilor europene, dacă acestea vor mai fi!) şi evitând riscurile care pot fi enorme. Depinde ce înţeleg, ce doresc şi în numele a ce vor hotărî liderii politici ai momentului. Problema reprezintă o intersecţie istorică. Actualii lideri pot scoate tramvaiul României de pe o linie moartă pentru a-l pune pe o linie viabilă sau îl pot îndrepta spre prăpastie. Hotărârea ar trebui luată doar după largi dezbateri politice şi doar cu votul poporului, deoarece este vorba despre viitorul lui. Aşadar, raţional, în interesul poporului român, euroregiunile trebuie să se limiteze la consilii regionale ale căror atribuţii şi prerogative să fie limitate la planificarea şi implementarea dezvoltării teritoriului arondat fiecărui consiliu.