Ştim de la grecii antici că performanţele intelectuale ale oamenilor depind şi de limba maternă, al cărei conţinut naţional, cu nuanţele semantice specifice, permite unei limbi anumite corelaţii naţionale, iar altei limbi alte corelaţii în genul valenţelor din chimie. Fiecare limbă poate fi performantă (prin educaţie şi transpiraţie!) în felul ei, generând un specific cultural. Acest specific cultural este identitatea culturală a poporului respectiv. În scurtul răgaz de graţie, din istoria ei lungă, limba română s-a dovedit interbelic purtătoare de valenţe performante de excepţie. Globalizarea, prin anglicizare, barbarizează limbile, nu doar limba română. De altfel, nu este singurul aspect cultural al globalizării care sterilizează creativitatea şi hipotrofiază identitatea culturală a popoarelor. Profesorul Claude Hagege, autorul cărţii "Contra gândirii unice"(apropo de rolul sterilizant intelectual al partidului unic) afirmă că muzica pop şi rock a devenit "un instrument foarte puternic de omogenizare şi sterilizare a creativităţii". El a fost surprins când, traducând cu studenţii săi cântece la modă, care le plăceau cel mai mult, aceştia nu înţeleseseră nimic din respectivele cântece. Mintea lor era un simplu spaţiu de rezonanţă. În loc de instrument mintea devenise o cutie plină de ecouri. Rămânând la muzică sunt rezistente la globalizare câteva limbi mari: spaniola, portugheza, chineza, hindusa şi câteva limbi islamice, care se concentrează fără efort asupra lor însuşi, nesinchisându-se de a fi luate în seamă de cei ce nu sunt ai lor şi tocmai prin asta sunt vitale şi câştigă teren. Noi, din acest punct de vedere, după cum se vede, la Eurovision nici nu mai avem limbă naţională, aşa încât creaţiile cu care se concurează sunt banalităţi (ca să fiu elegant) papagaliceşti, fără nici o surpriză melodică pentru cei care trebuie să îi voteze. Eurongleza este o mare prăpastie creativă. De aceea diversitatea culturală este atât de importantă şi trebuie apărată. Rămânând la noi, am moştenit daruri culturale de un specific marcant, pe care nu le dezvoltăm, nu le valorificăm, dându-le uitării, pe surogate care nu au nimic de a face cu noi. Astfel sărbătoarea Haloween este promovată de televiziuni (scule de manipulare!) pe post de zi internaţională a fericirii. Abia scăpasem de cazaciochişti şi ne-am trezit în barca countryciochiştilor! Aveam Dragobetele cu cel puţin un mileniu şi jumătate mai vechi, dar românii şi-au uitat obârşiile. Nici un popor cu demnitate nu admite aşa ceva. Avem o sărbătoare unică în lume, venind de dinaintea timpurilor istorice: Mărţişorul. Este de mirare o asemenea supravieţuirte fără nici o promovare. Singurul loc unde i se acordă un statut de sărbătoare naţională a românilor este Bucovina; partea cea răpită de Stalin. Probabil ca sprijin identitar. Mărţişorul ar trebui promovat oficial ca sărbătoare naţională românească. Ce ştim este că este precreştină şi este dedicată renaşterii naturii. Martie înseamnă dezmorţirea şi încolţirea ierbii. Culorile transmise sunt cele de alb şi roşu. Până în urmă cu 50 de ani mărţişoarele se confecţionau manual, nu se cumpărau. Constau în împletirea unor fire ( în ultima vreme de mătase) de culoare albă şi roşie pe o mică bucăţică de 1-2 cmp de scândură foarte subţire. Împletitura era în diagonală, cu zigzaguri pe ambele feţe. Simboliza trecerea dintre anotimpul alb şi rece în cel cald, având ca simbol focul, de unde culoarea roşie. Acest tandem de culori alb şi roşu a fost găsit şi în situri funerare getice din Bărăgan. Alb cu roşu, unitate a contradicţiilor, o sinteză pe care au mai avut-o încă un popor cu mare vechime, chinezii, în Ying şi Yang. Din mărţişoarele tradiţionale a rămas doar firul alb şi roşu răsucite. Mărţişoarele autentice pe care ţi le confecţionezi singur spre a le purta, nu doar în scopuri de sărbătoare a înnoirii, dar sigur şi cu alte funcţii simbolice, au fost înlocuite cu tot felul de stupizenii cumpărate. Ar trebui ca oficial să se promoveze măcar forma şi culoarea mărţişorului iniţial. De fapt, culorile naţionale ar trebui să fie alb cu roşu, un steag al reînvierii continue ca a naturii. Actualul tricolor cu care ne identificăm nu vine ca bicolorul alb-roşu din străfundurile istoriei noastre. Tricolorul este alegerea romanticilor noştri filofrancezi, care s-au inspirat din steagul francez. Pe atunci Franţa era prietenul necondiţionat al românilor, ajutându-i în final să facă întâi mica Unire. La fel ne-am abandonat un joc unic oina, iar televiziunile, scule nenorocite, ne bagă pe gât zilnic sporturi americane cu care nu avem nimic în comun. Un joc de aceeaşi origine celtică precum oina, pornit dintr-un joc probabil iniţial comun, au moştenit englezii prin marea celtică în care stau. Dar ei l-au dezvoltat continuu şi l-au rafinat, cu mândria că este sportul lor şi criketul a ajuns azi sportul de elită din lume. Nu sunt singurele valori pe care le neglijăm. Noi vorbim cu dispreţ despre cea ce avem, în loc să le dezvoltăm, să le rafinăm şi să le promovăm, promovându-ne, astfel, pe noi înşine. Ne vindem aurul şi ţiţeiul din pământ, ne vindem pământul de sub picioare, ne abandonăm şi batjocorim moştenirile spirituale, ne barbarizăm limba, ne vindem sufletele. Ce mai rămâne din noi? Au mai rămas oameni întregi în acest popor? Dacă da, ce fac ei? Unde sunt? Ce vor să lase urmaşilor?