Că în ţara asta nu există siguranţa unei democraţii ne-o demonstrează vremurile în care trăim, culmea ca ţară membră UE.  Dar asta nu ne stinghereşte cu nimic, altfel timizi din fire în plan internaţional, că doar n-avem cu ce ieşi în lume, silozul fiind gol. Dar pe cine mai interesează?

Un lucru e cert, pentru forţele dornice de putere din România  jocul politic democratic e insuficient. Dintr-un motiv simplu, democraţia nu-ţi conferă putere totală, chiar dacă tu câştigi alegerile, nu devii tartor peste acea ţară. Aşa au inventat nişte amărâţi de englezi, acum câteva veacuri, chestia asta, care iată că intră în contradicţie cu voinţa de putere a politicianului român. Care nu e cea de aristocraţi ai spiritului, a la Nietzsche, ci e voinţa de putere a târfei ajunsă matroană. În mod normal nu e nicio dramă că unii pierd puterea. În cazul nostru era firesc ca după două cicluri să vină şi-o schimbare. Şi-n Occident, dreapta şi stânga se succed la putere, fără ca asta să ameninţe democraţia. Nu se sinucide nimeni, deşi la occidentali sinuciderea e o problemă filozofică serioasă, nu o şmecherie balcanică. Însă atunci când unii vor mai mult decât le oferă jocul democratic, are loc dinamitarea statului de drept. De acest abuz Europa nu ne poate salva. În ultimă instanţă dacă vrem să ne întoarcem la simbolul bâtei aplicată în cap democraţiei vom putea găsi sprijin în Belarus, Rusia, Coreea de Nord. Nu rămânem singuri. Dar vin unii şi ne liniştesc, spunându-ne că nu se mai pot întoarce vremurile odioase. Evident că acum vorbim de nişte instincte totalitare adaptate la democraţia formală. Şi cum în România democraţia e eminamente formală, e foarte uşor să manevrezi totul. Aşa apar semidictaturile, un fel  de regimuri în care libertăţile sunt limitate. E vorba de timorarea presei, a justiţiei, totul pentru a putea gangsterismul de stat să-şi facă treaba în linişte. Dar, în rest, există economie de piaţă, e adevărat cu oligarhi de top 300, un fel de democraţie rusească de tartori dedulciţi la consumul capitalist. Aşa ceva România a mai trăit nu demult, deci totul e foarte posibil în acest sens. Să nu uităm şi de penalii acestei ţări care sunt în stare de orice ca să-şi salveze pielea. Un celebru jurnalist invoca mafia italiană care a fost în stare să arunce în aer autostrada spre Palermo, pentru a-l asasina pe Giovanni Falcone, procurorul anti-mafia, un monument internaţional al justiţiei. Ca să facem şi haz de necaz, noi n-avem nici ce arunca în aer. Numai românii ar putea găsi şi beneficii la absenţa unei autostrăzii. Însă, dacă vom rămâne doar cu umorul, ca de fiecare dată în istorie, înseamnă că n-am învăţat nimic. Mai ales că tot în aceste zile se ocupă unii şi de răstălmăcirea istoriei şi sfidarea memoriei. Fostul premier, aflat în detenţie, este pus de unii jurnalişti alături de nume ca Iuliu Maniu, mort în puşcăriile comuniste, la categoria deţinuţi politic. O doamnă, care a realizat fabulosul documentar "Memorialul Durerii", se pregăteşte să-l includă pe fostul premier  în serie cu suferinţa victimelor, dezgropată de acelaşi documentar. Aşadar, laolaltă cu lotul Noica, cu Ţuţea, Vulcănescu sau Coposu, Maniu. În afară de-a fi contrariat, nu mai poţi fi nimic. Faptul că vechiul sistem sulfuros degajă încă miasme, denotă că noi n-avem, deocamdată, nici social-democraţie, nici liberalism, nici creştin-democraţie şi, evident, nici Democraţie.