Ca urmare a articolului apărut în data de 6 octombrie a.c., în virtutea dreptului la replică, vă rugăm să publicaţi următorul drept la replică intitulat Note pe marginea unui articol al părintelui ierom. Eftimie Mitra: "Restituiri: Şcolile şi educaţia culturală în Ardeal".

Articolul părintelui ieromonah Eftimie Mitra
intenţiona să aducă în atenţia cititorilor cotidianului "Crişana" câteva elemente privitoare la istoria religioasă, culturală şi naţională a românilor ardeleni din epoca modernă. Scopul domniei sale a fost de a arăta "adevărul", aşa cum îl vede dânsul, despre rolul pe care l-a jucat Biserica Greco-Catolică în dezvoltarea culturală şi spirituală a românilor pe parcursul secolelor XVIII-XIX. Aşa cum menţionează încă de la început, vrea să răspundă istoricilor greco-catolici, care au privit acest rol al bisericii lor într-un mod prea pozitiv ("laudelor exagerate şi uneori chiar deformate"), inducând astfel în mod conştient lumea în eroare.
Pornind de la această premisă, autorul îşi deschide discursul cu un citat dintr-un articol al lui Mihai Eminescu, în care catolicii sunt asimilaţi păgânilor. Fără să mai insistăm asupra faptului că aceste cuvinte ale marelui nostru poet sunt scoase din context şi că reprezintă cu mare greutate un argument demn de luat în seamă, vom face doar câteva observaţii. Orice tip de istoriografie confesională, fie ea greco-catolică, ortodoxă sau reformată, nu face decât să scoată în evidenţă lucrurile pozitive din istoria propriei confesiuni, iar acest lucru nu trebuie să mire pe nimeni. Sunt reluate astfel la nesfârşit elementele principale care pun într-o lumină mai bună respectiva biserică, indicând momentele în care aceasta şi-a adus o contribuţie mai deosebită la dezvoltarea istorică a naţiunii pe care o reprezintă. Se ajunge în acest fel la formularea unor discursuri istorice paralele, în oglindă, adeseori ofensive şi polemice. Aceasta nu exclude însă posibilitatea afirmării unor concluzii istorice corecte. Pe de altă parte, acest tip de istoriografie face mereu apel şi la o "selecţie" de citate din mari personalităţi culturale ale trecutului, care s-au exprimat favorabil faţă de o confesiune sau alta. Atât ortodocşii, cât şi greco-catolicii deţin astfel de "colecţii de citate", fiind o adevărată modă evidenţierea tocmai a reprezentanţilor celeilalte confesiuni care au spus la un moment dat ceva laudativ la adresa religiei "adverse". O astfel de practică este total subiectivă, neproductivă şi populistă, fiind foarte departe de o perspectivă echilibrată, deoarece foloseşte idei pe care le instrumentalizează, le transformă şi le prelucrează pentru a servi propriului interes. Eminescu sau alte personalităţi sunt folosite ca "autorităţi de necombătut", uitându-se foarte repede că opiniile lor sunt discutabile, că ele trebuie încadrate într-un context bine definit şi că nu pot fi absolutizate. Nu era acelaşi Eminescu cel care exprima idei extremiste în articolele sale politice? Iar nu tocmai Eminescu rostise şi celebra sa remarcă referitoare la Blaj, pe care-l numea "mica Romă", ca o recunoaştere a rolului cultural şi naţional jucat de acest centru în istoria românilor?

În acelaşi fel, autorul selectează
citate din mari istorici români, Nicolae Iorga, Gh. Ciuhandu sau Ioan Lupaş, pentru a-şi susţine discursul, spunând la final şi că: "În tot acest articol s-au folosit cărţi vechi, înainte de 1948, pentru a nu putea fi vreo suspiciune cum că aceste informaţii ar fi suferit vreo modificare în perioada comunistă". Vom remarca doar că era normal ca domnia sa să facă apel la istorici ortodocşi cunoscuţi, ceea ce nu exclude elementul subiectiv al scrierilor lor tocmai pentru că au participat la disputele confesionale ale vremii. Se uită prea uşor faptul că perioada interbelică, spre exemplu, a fost marcată de polemici intense în plan confesional, care au mobilizat istorici recunoscuţi din ambele tabere. Aşa cum numeroase scrieri ale cercetătorilor ortodocşi sunt valabile şi astăzi pentru cercetarea ştiinţifică, aşa trebuie să spunem că din categoria istoricilor foarte serioşi fac parte şi istorici greco-catolici precum Zenovie Pâclişanu, Augustin Bunea sau Coriolan Suciu, pentru a-i numi doar pe câţiva din cei care au scris în perioada de până la 1948. Observaţia părintelui Mitra referitoare la cercetarea istorică din perioada comunistă este un sofism, pentru că pune pe acelaşi nivel lucrări influenţate de ideologia de partid, cu realizări istoriografice remarcabile, care au reuşit să-şi păstreze independenţa şi care au admis şi rolul fundamental jucat de Blaj, de episcopii şi de oamenii săi de cultură la ridicarea intelectuală şi naţională a românilor. Vom aminti în acest sens doar un nume: David Prodan.

Ne vom opri şi asupra câtorva idei
susţinute de părintele Mitra în articolul său. Domnia sa atacă prozelitismul susţinut de Habsburgi (în articol apar mereu cu h mic) şi de "uneltele lor", exemplul oferit fiind cel al episcopului unit de Oradea, Samuil Vulcan. Vom spune doar că aceasta este o falsă problemă şi arată că viziunea autorului asupra evenimentelor istorice nu se poate debarasa de perspectiva contemporană, de modul în care sunt văzute astăzi lucrurile. Or a analiza trecutul prin judecăţi de valoare valabile azi va conduce inevitabil la concluzii greşite din punct de vedere ştiinţific. Situaţia de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX era total diferită. Planul religios avea o cu totul altă miză în acel moment, prozelitismul era o practică normală pentru oricare biserică, iar statele s-au implicat activ în sprijinirea sa. Samuil Vulcan a fost într-adevăr unul dintre ierarhii care au încercat să răspândească Unirea în mediul ortodox şi nu a fost singurul. Însă acelaşi lucru l-au făcut şi arhierei ortodocşi deosebit de energici, precum mitropolitul Nenadovici de la Karlowitz, respectiv călugării şi clericii neuniţi veniţi dinafara Transilvaniei pentru a susţine ortodoxia şi care au avut deseori un mare succes în mijlocul comunităţilor unite. Habsburgii au susţinut catolicismul aşa cum Romanovii au sprijinit ortodoxia. A le condamna gesturile prin intermediul subiectivismului actual este o mare eroare şi nu are legătură cu istoria. Părintele Mitra se referă la şcolile confesionale unite, încercând să demonstreze că acestea erau instrumente ale maghiarizării sau ale deznaţionalizării: "În aceste şcoli, de cele mai multe ori, predarea se făcea în limba maghiară, latină şi germană". Iar mai apoi spune: "Printre materiile obligatorii în şcolile confesionale catolice erau religia catolică şi istoria Ungariei". Vom menţiona doar faptul că în şcolile confesionale româneşti, fie ele unite sau neunite, limba de predare a fost româna. Materiile de învăţământ erau reduse la cunoştinţele de bază de religie, la care se adăuga cititul şi eventual scrisul. Nici vorbă de altceva. Lucrurile au mai evoluat în prima jumătate a secolului XIX, când în unele şcoli au început să fie predate şi elemente de limba maghiară, dar ca o materie adiacentă celorlalte. Limba latină a fost folosită în seminarul de la Blaj pentru că era limba de predare în toate instituţiile de acest nivel şi de acest tip din Imperiu, după o normă impusă tot în ansamblul statului austriac.

Limba română a început
să fie introdusă ca limbă de predare la Blaj din timpul păstoririi lui Ioan Lemeni, în anii 1830-1835, prin eforturile unor personalităţi precum Simion Bărnuţiu, Ioan Rusu sau Timotei Cipariu. Aşadar, nimic scandalos. În legătură cu a doua afirmaţie, nu putem spune decât că ni se pare absolut normal ca într-o şcoală catolică să se predea religia catolică, iar într-o şcoală aflată pe teritoriul Ungariei să se predea istoria Ungariei (putem presupune că la această zonă s-a referit autorul de vreme ce, în acelaşi paragraf, se referă la Samuil Vulcan)! Autorul nu operează corect o serie de distincţii absolut obligatorii din punct de vedere metodologic: nu remarcă diferenţele dintre romano-catolici sau generic "catolici", beneficiari ai unui anumit sistem de învăţământ şi de organizare religioasă, respectiv greco-catolici. Astfel se ajunge la confuzii precum cele semnalate mai sus. Apoi, nu plasează în mod coerent în spaţiu realităţile istorice despre care vorbeşte, uitând că Bihorul, spre exemplu, se afla în Ungaria propriu-zisă, iar Transilvania a rămas separată de aceasta până în momentul realizării dualismului austro-ungar din 1867. Să mai amintim faptul că la Blaj, tot începând cu deceniul patru al secolului XIX, s-au predat şi teme de istorie naţională, încadrate istoriei universale şi nu celei a Ungariei. Să reluăm şi o altă frază elocventă pentru nivelul pregătirii istorice a autorului: "Istoricul Nicolae Iorga menţionează în nenumărate rânduri, în tratatele sale istorice, cum erau interzise de oficialităţile austro-ungare cărţile ortodoxe existente în Ardeal, la cererea ierarhilor uniţi, atât în şcoli, cât şi în biserici, fiind înlocuite cu cărţi de cult şi învăţătură catolice tipărite la Blaj şi Budapesta". Iar ca notă bibliografică aminteşte volumul 2 din Istoria Bisericii Româneşti a lui Nicolae Iorga. Însă, în acest volum, Iorga nu vorbeşte de realităţi de după 1867 ("oficialităţi austro-ungare"), ci de evenimente petrecute la jumătatea secolului XVIII, în mijlocul luptelor confesionale. La acea dată Austro-Ungaria nu exista încă. Pe de altă parte, în contextul acţiunilor susţinute de Visarion Sarai sau Sofonie din Cioara, apărători foarte eficienţi ai ortodoxiei, ni se pare absolut normal ca un episcop unit să ceară interzicerea circulaţiei unor cărţi precum lucrarea "Carte sau lumină" a lui Maxim Peloponeziacul, tipărită de Antim Ivireanu la Snagov în 1699, cu un conţinut polemic şi anticatolic. Ne întrebăm de asemenea: un episcop greco-catolic nu ar fi trebuit să-şi dorească folosirea de către preoţii săi a cărţilor tipărite la Blaj, fie că ele erau cărţi de doctrină sau liturgice? Autorul încearcă să aducă şi aici acuzaţia de filo-maghiarism, amintind tipografia din Budapesta, dar nu observă faptul că la acea dată capitala Ungariei nu exista în forma aceasta, iar tipografia de la Buda, unde a lucrat şi Petru Maior, a tipărit carte atât pentru uniţi, cât şi pentru ortodocşi, cel mai elocvent exemplu fiind extraordinara ediţie a Mineiului din 1804-1805.

În elanul său
de a demonstra că uniţii au atacat ortodoxia, autorul aminteşte două canoane ale sinoadelor de la Blaj din 1728 şi 1732, când, ne spune părintele Mitra, au fost luate "măsuri de popularizare a şcolilor confesionale catolice, măsuri prin care protopopii sau preoţii uniţi erau ameninţaţi cu amenda de 24 florini, iar mirenii, cu 12 florini, dacă îşi vor înscrie copiii la şcolile ortodoxe". Textul corect al canoanelor se referea la şcoli necatolice în general (în original "scholae schismaticorum et erethicorum" - ale schismaticilor şi ereticilor) şi nu la cele ortodoxe în special, dar chiar şi aşa, depăşind din nou ambiguitatea terminologică (şcoli confesionale catolice), nu era normal ca sinodul greco-catolic să-şi susţină propriul sistem doctrinar şi educaţional într-un mediu atât de inconstant din punct de vedere confesional? Cât despre cuantumul amenzii, nu putem spune decât că era o practică frecventă în epocă de a păstra disciplina internă.
În final, din lipsă de spaţiu, ne vom referi doar la o ultimă remarcă a autorului, care doreşte să inducă ideea că la baza conflictului dintre corifeii Şcolii Ardelene şi ierarhia unită a stat faptul că aceştia "şi-au dat seama că Biserica lor este deznaţionalizatoare". Acuzaţia priveşte evident tot pericolul maghiarizării pe care l-ar fi reprezentat Biserica Unită pentru naţiune. După care părintele Mitra sfârşeşte cu un citat din Procanonul lui Maior. Tot ce ne rămâne de spus este să-i atragem atenţia autorului că, la o citire mai atentă a lucrărilor lui Maior, va observa că principala sa "luptă" cu episcopul Bob viza apărarea tradiţiei răsăritene a Bisericii Unite, pe care Maior o credea în pericol în faţa reformelor instituţionale, administrative şi disciplinare pe care arhiereul încerca să le impună la nivelul diecezei sale. Fără legătură cu maghiarizarea. Se uită prea uşor că Procanonul este în fapt o enumerare a drepturilor şi privilegiilor protopopilor, aşa cum reies din tradiţia răsăriteană şi nu o luptă pentru combaterea promovării limbii maghiare!
Maior este folosit de părintele arhimandrit Mitra ca o armă împotriva Bisericii Unite, perpetuând mituri şi imagini construite în timpul disputelor confesionale inutile dar, se pare, nesfârşite.
Istoria, utilizată trunchiat, fără metodă, neprofesionist, dar cu un scop precis, nu poate duce decât la perpetuarea falsului şi a tensiunilor.