Agricultura şi industria alimentară ar putea contribui mult mai substanţial la creşterea economică şi la o viaţă demnă pentru poporul român, dacă fiscalitatea n-ar fi atât de excesivă şi, chiar, agresivă. O fiscalitate excesivă are, printre altele, drept efecte secundare negative, evaziunea fiscală, munca la negru şi economie subterană (ascunsă), la cote ce pot produce serioase perturbări în sistemul economic şi social al ţării.

O fiscalitate care nu ţine seama de capacitatea reală de achitare a obligaţiilor fiscale de către contribuabili (persoane fizice şi juridice) va avea ca efect şi o necolectare importantă la buget a veniturilor, ceea ce înseamnă că bugetul respectiv a fost clădit pe ceva nesustenabil, iluzoriu.  În general, impozitele se stabilesc în mod direct asupra materiei impozabile (venit, avere, spor de avere, vânzări-cumpărări de bunuri imobile, succesiuni, donaţii, tranzacţii la bursă etc.) acestea fiind aşa-numitele „impozite directe", dar în afară de acestea statul percepe şi aşa-zisele „impozite indirecte", sub forma unor „accize" şi a „taxei pe valoarea adăugată", care sunt incluse (ascunse) în preţurile mărfurilor şi în tarifele serviciilor , sub forma unor cote procentuale. Accizele se percep atât la produsele interne, cât şi la produsele importate, cum sunt alcoolul, ţuica şi rachiurile naturale, băuturile spirtoase din import, ţigările şi tutunul, vinul, berea, cafeaua, confecţiile din blănuri nobile, mobilierul sculptat, articole din cristal, bijuteriile din materiale preţioase, benzina, motorina etc., cotele fiind variabile, în funcţie de politica statului de a încuraja sau descuraja producţia, importul sau consumul la aceste produse, motiv pentru care se numesc şi „taxe de consumaţie". Taxa asupra valorii adăugate (TVA) este un impozit indirect general, care se aplică tuturor produselor şi tarifelor în toate fazele circuitului economic, respectiv producţia, serviciile şi distribuţia, până la vânzările către consumatorii finali, inclusiv.  În mod firesc atunci când sunt raţionale, impozitele şi taxele pot constitui pârghii de influenţare pozitivă a activităţilor economice şi de stimulare a agenţilor economici, iar atunci când sunt exagerate, pot produce efecte şi consecinţe negative, precum reducerea cererii de consum şi implicit a producţiei şi a investiţiilor, creşterea şomajului, ceea ce înseamnă un număr mai mic de contribuabili şi un venit mai mic la buget, adică un efect de bumerang, contrar aşteptărilor.  O fiscalitate exagerată încurajează munca la negru şi economia subterană (ascunsă), cu consecinţe economice incomensurabile, greu de cuantificat, insurmontabile (de netrecut). Pe de altă parte, fiscalitatea excesivă descurajează investitorii, atât pe cei străini, cât şi pe cei interni, aceştia mutându-şi afacerile în ţări cu o fiscalitate mai mică.  O consecinţă deosebit de negativă a fiscalităţii excesive şi iraţionale este reflectată şi într-un fenomen greu de stăpânit şi de oprit: evaziunea fiscală, care este un act ilegal comis de contribuabili (persoane fizice sau juridice) pentru a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale (impozite şi taxe) şi este calificată ca fraudă, atunci când se comite cu încălcarea prevederilor legale, referitoare la: declaraţii de impunere false, acte justificative false, evidenţă contabilă neconformă cu realitatea etc. Evaziunea fiscală a atins cote alarmante în toate ramurile economice, dar mai ales în producţia şi comerţul cu tutun, ţigări, alcool şi ţuică naturală, vin, bere, băuturi spirtoase, cafea, panificaţie, comerţul cu legume şi fructe etc., statului român scurgându-i-se printre degete uriaşe sume de bani, în timp ce ţara se împrumută la străini, pentru a putea supravieţui. Situaţia este la fel de „neagră" şi în comerţul cu carburanţi (motorină şi benzină), unde accizele cresc neîncetat, statul considerând că accizarea ar fi panaceul (leacul) care ar putea să acopere deficitele bugetare, cauzate de colectarea defectuoasă a impozitelor şi taxelor, sau de unele măsuri neeconomice şi populiste luate de guvern în anumite perioade în care este interesat să le ia, pentru a se menţine la putere. Taxa pe valoarea adăugată (TVA) de 24 % este printre cele mai mari din Europa, fiind de circa trei ori mai mare decât impozitul pe circulaţia mărfurilor ce se percepea la produsele agro-alimentare înainte de 1989, care era de 7-8 %, ceea ce apreciem că ar fi normal să se aplice şi astăzi la mărfurile alimentare şi la produsele agricole, pentru a descuraja importul în favoarea producţiei indigene, care trebuie să facă faţă unei concurenţe neloiale (necinstită, incorectă) din partea unei agriculturi puternic subvenţionate din unele ţări, care au avut şansa dezvoltării economice cu mulţi ani înaintea României.

Reducerea accizelor şi a taxei asupra valorii adăugate (exprimare incorectă, întrucât TVA se aplică asupra preţului şi nu asupra valorii adăugate, care este plusvaloarea profitului) ar constitui pentru agricultura şi industria alimentară românească un „balonul de oxigen" necesar supravieţuirii lor, în condiţiile unei concurenţe nemiloase, ucigătoare şi totodată, şansa ca România să iasă din această stare de letargie de lungă durată, din care se pare că nu mai poate ieşi.