Străvechea tactică românească a pustiirii ogoarelor şi otrăvirii fântânilor în calea duşmanilor a fost brevetată cu succes, ieri, în politică. Astfel s-ar putea rezuma tactica adoptată de preşedintele Traian Băsescu în confruntarea cu alianţa PNL-PSD-PC-UDMR de 65%. S-a retras la adăpostul codrilor din Cotroceni de unde, în zece zile de la anunţarea numelui premierului desemnat Lucian Croitoru, va organiza o ambuscadă asupra Parlamentului. Preşedintele face exact ceea ce şi-a dorit: se aruncă într-o luptă aparent inegală cu cei "65%", în timp ce Guvernul Boc îşi vede liniştit de treabă şi se va ocupa de organizarea alegerilor.

Propunerea preşedintelui Traian Băsescu pentru funcţia de premier are şanse minime să treacă prin Parlament. Soluţia Klaus Iohannis propusă de liberali, îmbrăţişată cu entuziasm şi de PSD, a fost trasă pe dreapta, dar poate fi resuscitată cu succes. De altfel, Crin Antonescu nu a ezitat să-l identifice pe primarul Sibiului cu viitorul său prim-ministru, în eventualitatea în care va câştiga alegerile. Nici Mircea Geoană nu a renunţat la varianta Iohannis, naşul liderului PSD mirosind bine că popularitatea neamţului îi poate fi de mare ajutor. De aceea, cei doi candidaţi la Preşedinţie, înfrăţiţi ad-hoc într-o alianţă prin care să-l doboare pe Băsescu, vor să trimită "cazul Iohannis" la arbitrajul Curţii Constituţionale. Pentru că s-a ajuns într-un impas constituţional, când cele două tabere vorbesc în două limbi diferite despre acelaşi articol de Constituţie. Probabil, înainte de scurgerea celor zece zile în care croitoraşul cel viteaz va scrie lista de miniştri după o şedinţă de dictare la Cotroceni, Curtea Constituţională va tranşa asupra disputei. Dacă varianta de interpretare a preşedintelui va avea câştig de cauză - adică "eu şi numai eu numesc primul-ministru" - atunci va declanşa ambuscada asupra
Parlamentului, va face pe dracu' în patru şi îl va dizolva, dacă nu îi acceptă cea de-a doua propunere de premier. Ăsta este barosul cu care îi ameninţă pe parlamentari, care, de frica anticipatelor, vor vota a doua oară cum trebuie. Chiar dacă Constituţia interzice dizolvarea Parlamentului în ultimele şase luni de mandat prezidenţial, treaba poate fi terminată după alegeri, o moştenire pe care Băsescu o va scrijeli cu şişul drept promisiune pe pereţii Parlamentului. Dacă varianta celor "65%" va avea câştig de cauză - adică o coaliţie majoritară propune primul-ministru şi preşedintele îl desemnează oficial - soluţia Iohannis intră la votul Parlamentului. Oricare variantă este de preferat situaţiei de conflict constituţional în care se găsesc acum Preşedinţia şi Parlamentul. Confruntarea politică se ascute odată cu apropierea datei alegerilor prezidenţiale. În mod evident, finaliştii vor fi desemnaţi dintre cei trei candidaţi, Băsescu, Geoană şi Antonescu. Apariţia în peisaj a lui Klaus Iohannis, o variantă atrăgătoare şi pentru funcţia de preşedinte însă tardivă din punct de vedere tehnic, a fost, indiscutabil, o lovitură de imagine strălucită. De aceea, nici nu e de mirare că cei doi adversari la prezidenţiale - Antonescu şi Geoană - s-au aliat, ţinându-l strâns la mijloc pe sasul bine văzut în ţară şi în Europa. Socoteala lor ar fi următoarea: cel care se califică în turul doi cu Traian Băsescu va fi susţinut de cel ieşit din cursă, în schimbul şefiei Senatului. Adică a doua funcţie în stat. Ambii lideri susţin acum că îl vor pe Iohannis premier. Dacă în cazul lui Antonescu varianta este plauzibilă, pentru Mircea Geoană lucrurile se complică, dacă devine preşedinte. Cum va reacţiona la presiunea uriaşă la care va fi supus de durii din PSD care vor dori să-şi impună un premier de-al lor? Toate la timpul lor, dar Geoană a demonstrat de-a lungul timpului că este un politician mai periculos decât pare.

Luptele grele care se dau între politicieni zilele astea nu trebuie să sperie pe nimeni. Dimpotrivă, trebuie luate ca un semnal de normalitate în vremuri anormale. Cei care plâng după consens şi unitate de opinii ar face bine să-şi aducă aminte că astfel de practici sunt apanajul statelor totalitare. Democraţia presupune dezbatere, chiar dacă uneori ea devine bălăcăreală.