Istoricul de serviciu al lui Hitler
În loc de moto: "A justifica o crimă înseamnă a fi capabil să o faci tu însuţi."
De fapt, a confunda mijlocul cu scopul este fie o mare eroare, fie o perversă îndeletnicire de măsluire a adevărului. Este ceva a înţelege un lucru şi cu totul altceva semnficaţia morală sau generală a acelui lucru, a acelui fapt. Ceea ce rămâne, ceea ce are consecinţe asupra viitorului este fapta şi nu explicaţia sa. Un pix antrenat poate înlănţui frazele într-o manieră de prestidigitator, ceea ce doar pare să fie machiat este pus sub reflectoare, iar ceea ce este să fie împins în ceaţă. Scamatoria argumentativă poate duce la confruntarea mijlocului cu scopul. În al doilea rând, există multe feluri de învinşi. Este una învinsul care a fost atacat şi tâlhărit, este altceva învinsul care a vrut să tâlhărească, dar a dat peste unul mai puternic şi este iar altceva învinsul care a atacat, tâlhărit, dar a fost înfrânt şi imobilizat de către trecătorii revoltaţi de ceea ce văd.
Acestea sunt gândurile pe care mi le-a declanşat cartea lui Lucian Boia, intitulată Tragedia Germaniei, apărută la Editura Humanitas. Cartea pur şi simplu îl scoate victimă pe Hitler! "Vae victis!" O ştim de la romani. Dar cine pe cine a agresat? Are vreo relevanţă explicaţia faţă în faţă cu 70.000.000 de morţi, cu crimele înfiorătoare de la Auschwitz? În această carte se înşiră cuvintele în aşa fel încât un neavizat din noua generaţie poate crede că Hitler a fost implacabil, că nici nu avea cum să procedeze altfel, că destinul l-a ales ca să facă dreptate. Mai mult, autorul pune în discuţie, ca pe o eroare, Tratatul de la Versailles. Adică milioanele de români, de cehi, de slovaci, sârbi, croaţi etc. au sperat necinstit sute de ani ca să fie ei înşişi? Nu doar că face o gravă eroare şi jigneşte sentimentele a zeci de milioane de oameni, dar ceea ce face acest iresponsabil care practică istoria pentru a face scandal, care să îl bage în seamă sau la comandă mercenară, este de o gravitate extremă. A deschide cutia Pandorei, pentru a realimenta revanşa în toate regiunile Europei, suspiciunea care va genera ură, este un fapt greu de închipuit după aproape un secol. Cel care contestă Tratatul de la Versailles, cel care contestă persuasiv dreptul românilor la propriul teritoriu, cel care acuză violata că este nedreaptă cu violatorul acela predă tinerelor generaţii istoria la Universitatea din Bucureşti. Care sunt limitele democraţiei? Pun această întrebare deoarece în numele democraţiei a fost propulsat la putere şi Hitler. Victimele au şi ele dreptul să se apere? Şi, de fapt, cât de falsă este ideea, "în numele democraţiei", să se pupe hoţul cu păgubitul, victima cu agresorul? Până unde poate merge minciuna, substituindu-se adevărului? Chiar nu are niciun sistem imunitar această ţară, acest popor, care să îl apere de invazia microbilor, de infecţii periculoase? Este chiar atât de ridicol simţul responsabilităţii într-o societate? În numele libertăţii se pot pregăti nedreptăţi şi crime, argumente care apoi le vor justifica? Societăţile şi liderii politici au obligaţii nu doar faţă de prezent, dar şi faţă de trecut şi accentuat faţă de viitor, obligaţii total ignorate la noi astăzi. Concluzia sintetică a acestei cărţi este: "Nu-i atât de negru dracul precum se spune". O asemenea concluzie nu schimbă natura diavolescului, dar batjocoreşte sacralitatea valorilor, credinţa în valori. Dacă eu, gonind nebuneşte prin oraş, pe drum alunecos, cu gropi, cu o maşină cu probleme la direcţie, voi intra într-o staţie de autobuz şi voi omorî o mulţime de oameni, nicio explicaţie tehnică nu poate schimba noţiunea de crimă, indiferent cât de presat de necesităţi eram obligat să mă grăbesc. Analiza trebuie să se refere distinct la motivele deciziei, la mijloacele de realizare a intenţiei şi la consecinţele acestora. Autorul pur şi simplu înlocuieşte motivele reale, imperialiste şi necinstite ale deciziei războinice, cu consecinţele neplăcute pentru agresor ale acesteia. Minimalizează consecinţele pentru victime, relativizând totul, sub o perdea de fraze, de tipul "desigur, codamnăm crimele, dar le înţelegem". Descifrarea mecanismelor răului este o necesitate. Aici autorul are dreptate. Dar explicarea acestora nu anulează semnificaţia răului şi nu poate anula semnificaţia intenţiilor de la care porneşte totul. În istorie nu există rău fără intenţie.
Apropo, când ne va veni un alt istoric care să îl reabiliteze pe Stalin, să-i minimalizeze crimele cu argumente de tipul "presat de necesitatea construirii unei societăţi drepte"? Nu sunt acestea crime împotriva umanităţii, chiar dacă atât internaţionalismul socialist (comunismul), cât şi naţional-socialismul (nazismul = Partidul naţional socialist al muncitorilor germani), variante care pornesc de la "bune intenţii", conţin în sâmbure crima?
Tovarasul Cornutiu a vazut prea multe filme de Sergiu Nicolaescu cu nemti si legionari rai !
ion si ianos erau buni preteni si vecini.dupa o vizita la oras,ion devine recalcitrant si ostil lui ianos.nu mai saluta,il ignora,etc.ianos il intraba-ce-ai patit frate ioane? ba,sa te blasteme dumnezo de ungur ca voi l-ati omorat pe mihai viteazu. bine mai ioane da asta o fost amu 4oo de ani! da ma,da io numa amu am aflat!!!!
Sincer să fiu nu înţeleg transformarea pseudo-jurnalistului Cornuţiu,în critic literar.Că este lipsit de inspiraţie se observă în articolele din ultima vreme.Că nu i-o fi fost pe plac lucrarea lui Lucian Boia la prima citire,poate să fie un lucru firesc.Putea să o citească de două,trei ori şi să emită o critică.Dar să nu observe că,în zilele noastre,conaţionalii lui,suportă acelaşi regim de exterminare,pare să fie de orbul găinii. Bine că plînge de soarta bieţilor sacrificaţi pe altarul naţional socialismului şi nu se îngrijorează de soarta românilor sacrificaţi pe altarul democrat-liberalilor de astăzi.
bineinteles ca nu apologia hitlerismului e facuta in carte, doar se incearca deculpabilizarea spiritului german secular, care nu poate fi responsabil pentru ororile lui HItler. Si intr-adevar Hitler pare ceva implacabil, putea fi oricare altul, istoria mergea spre asa ceva. In fine, sunt chestii mai subtile, straine de vocatia unui comunistoid elementar cu educatie sovietica la baza.
INADERENTA LA ORICE CURENT INTERPRETATIV MAJOR SI COMOD.I-auzi.Ia vezi.Nimic,niciodata nu scuza prostia si ignoranta unui popor in stare de asa ceva.Delirul nibelung,arian,zeci de milioane de nemti bolnavi cu capu care pot sa-si asume un astfel de destin inseamna pentru istorie poate mai mult decat numarul de victime pe care le-a generat.istorie de doi lei speranta.totul poate fi explicat in termenii CANONULUI INTERPRETATIV DOMINANT AL ISTORIOGRAFIEI POSTBELICE.valeu.VOCATIA UNUI STAT GENERATOR DE....nu mai comentez.mi se face rau.
Numbers of victims The estimated total number of people killed in these camps is 2,814,500: Auschwitz–Birkenau: about 1,100,000 [11] Treblinka: about 700,000–800,000. The Höfle Telegram indicates some 700,000 killed by 31 December 1942, yet the camp functioned until 1943, hence the true deaths total likely is greater.[12] Bełżec: about 434,500 [13] Sobibór: about 167,000–250,000 [14] Chełmno: about 152,000 [15] Majdanek: 78,000 [16] The approximate total numbers of people killed in the lesser-known death camps, vary between 85,000 to 600,000 at the Jasenovac concentration camp in Yugoslavia.[17] At the Maly Trostenets extermination camp in Belarus, USSR, some 65,000 Jews were killed, whilst the number of gentiles (non-Jews, i.e. Communists, priests, soldiers, et al.) varies between 100.000 to 400.000 De unde ai scos ma 70.000.000?
Ce-a inteles Cornutiu si ce era de inteles. Iata un text prefatator: Este Tragedia Germaniei o lucrare de istorie revizionistă? O reorientare către „germanofilie“ a unui autor care este notoriu pentru inaderenţa la orice curent interpretativ major şi comod? Categoric nici una, nici alta. Cartea acceptă întru totul lanţul de eşecuri politice, diplomatice şi militare de care însăşi Germania este responsabilă, oprindu-se în cele din urmă asupra ororilor nazismului. Nu acceptă însă canonul interpretativ dominant al istoriografiei postbelice potrivit căruia Germania ar fi avut în mod exclusiv vocaţia unui stat generator de război, totalitarism şi antisemitism. În această privinţă este poate una dintre primele iniţiative intelectuale europene care aminteşte că în istoria modernă a Germaniei au existat aceleaşi neajunsuri care s-au văzut şi la alte naţiuni europene de seamă: expansionism, militarism, rasism, democraţie neconsolidată. Nu în deficienţele structurale ar trebui căutată o explicaţie cauzală, ci pur şi simplu în înlănţuirea unor evenimente imparabile şi necontrolabile care, de la Bismarck la Hitler, duce către un deznodamânt nefericit, deci către o tragedie.