Motto: "Nu lăsa, măicuţă/ Să pierim pe cale Căci noi suntem fiii/ lacrimilor tale" (Octavian Goga) Încheiam un articol publicat în "Crişana" nr. 4729/28 august 2006, cu expresia: "Să auzim de bine". Din nefericire, am motive întemeiate să nu mai fiu un optimist, ci doar un român de veghe la fiecare ceas al naţiei mele. Nu aş fi dorit să aduc în lumina anului 2007 zile de grave rătăciri ale minţii (ne)omeneşti, dacă nu s-ar face mereu zarvă în casa noastră. Am constatat cu durere că, în clipa în care în România se făureşte un topor, apar imediat zece cozi pentru a-şi tăia pe tatăl şi mama lor. 14 septembrie 1940. A fost Ziua crucii Pentru cei care doresc astăzi să reabiliteze un criminal (şi pe mulţi alţii ce sunt mânjiţi de sânge românesc până în albul ochilor), le voi pune în faţă oglinda obsesiei hungariste, a urii împotriva neamului meu, a crimei pe care ar mai săvârşi-o fără să clipească (dacă ar mai avea ocazia). Treznea, 1940, 8 septembrie "Începe acum atacul contra satului. Străzile din Treznea locuite de români sunt asaltate de soldaţi unguri, care dau foc caselor româneşti, împuşcând orice vietate ieşită în calea lor pentru a-şi căuta refugiu. Satul arde, martiri români zac cu sutele pe străzi, curţi, şuri, grajduri, pivniţe, pe câmp. Preotului ortodox, ascuns în casa parohială, i s-a dat foc şi a ars scrum. Domnule Tokes, pretendent la un fotoliu de europarlamentar, tu, care colcăi de ură împotriva românilor, te poţi prezenta cu o asemenea recomandare în faţa lumii civilizate? La Treznea au fost ucişi mişeleşte 125 cetăţeni români, au rămas orfani 250 de copii, au fost răniţi 195 de săteni, unii foarte grav, dintre care mulţi au decedat în urma "faptelor eroilor horthyşti" Voi enumera doar numele copiilor sub zece ani: Numele şi prenumele Vârsta Locul împuşcări martirului Victoriţa Brumar 9 în grădina lui Gavrilă Rominţan Aurica Brumar 5 Gherasim Bac Bârjac 7 în casa părintească Reghina Izrael - evreică 9 în casa părintească Anghelina Izrael Ibolya 6 în casa părintească Bella Izrael - evreică 3 în propria casă Sălăjan Ioan al Diacului 2 în pivniţa părinţilor Sălăjan Teodor al Diacului 8 Aurel Bârzac 3 ucis la locul numit "Ciurgău" în 15- 16 septembrie 1940 Gherasim Brumar 9 De ce toate astea? Ne-o spune Ducso Csaba în a sa confesiune de credinţă. "Nincs kegyelem - Attila, Almos, Arpad ivadeka fel az uj hon foglalasa" (Nu va exista milă - descendent al lui Attila, Almas, Arpad, sus pentru o nouă ocupare de ţară). Mărturisirea leventului Torday "Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trage în sabie toată populaţia. Voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copiii din leagăn! În germene voi distruge acest neam ticălos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nicio milă! Nici pentru copii, nici pentru mama care va naşte un copil. Voi suprima pe fiecare valah şi atunci nu va fi în Transilvania decât o singură naţionalitate, cea maghiară, naţia mea, sângele meu! Voi face inofensivi pe viitorii Horea şi Cloşca. Nu va fi milă!" O confirmă şi primul ministru al Ungariei, Teleki Pal, care la întâlnirea cu fruntaşii ardeleni de la Cluj, din 16 septembrie 1940, aflând din gura Î. P. S. Sale Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, Î. P. S. Sale Episcopul ortodox Nicolae Colan, domnii prof. dr. Emil Haţieganu, dr. Simion Tămaş, dr. Simion Nemeş, dr. Vasile Hossu, dr. Iosif Blaga şi dr. Eugen Dunca, aflând, deci, despre crimele şi masacrele în masă comise de către unguri în teritoriile cedate, a răspuns tot cum răspund astăzi unii politicieni români, consilieri locali şi judeţeni din Ardeal: "Nincs lakodalom kesek nelkul!" (Nu-i nuntă fără bricege). Din păcate, astăzi, cuţitul înfipt în spatele românilor ardeleni vine din partea acelor români care fac pact cu diavolul. La Oradea, este omul cu tichiuţa, care execută ordinele Chişului, via Budapesta. Să-l mai votaţi, bravi urmaşi ai lui Avram Iancu, Horia şi Mihai Viteazul! 14 Septembrie 1940 - Ziua crucificării Vă prezint lista copiilor sub 10 ani ucişi de către unguri în Ip, în noaptea de 13/14 septembrie 1940, în speranţa că în toate satele şi oraşele Ardealului lungul pomelnic să fie rostit cu nume şi sat, cu vârstă şi toată vina lor de a fi fost români. Dumitru Bocean - 5 ani, Maria Bocean - 3 ani, Dumitru Bogza - 5 ani, Iuliana Bogza - 3 ani, Viorica Buboi - 7 ani, Ana Buboi - 9 ani, Gheorghe Buboi - 7 ani, Rozalia Buboi - 4 ani, Gheorghe Butcovan - 8 ani, Mihai Butcovan - 6 ani, Vasile Butcovan - 4 ani, Vasile Butcovan - 8 ani, Paulina Butcovan - 3 ani, Lucia Hosu - 3 săptămâni, Ioan Crişan - 1 an, Ioan Crişan - 4 ani, Viorica Jurcuţ - 3 ani, Gheorghe Jurcuţ - 6 luni, Floare Lupău - 5 ani, Rozalia Medeşan - 5 ani, Pavel Medeşan - 9 ani, Eugenia Jenica Medeşan - 2 ani, Lucica Medeşan - 4 ani, Leontina Medeşan - 8 ani, Iuliu Meze - 9 ani, Vasile Rus - 9 ani, Maria Rus - 6 ani, Floare Rus - 2 ani, Mărioara Sabo - 6 ani, Rozalia Zdritea - 7 ani. Nu sunt eu cel îndrituit a face lungul pomelnic al martirilor neamului: bisericile noastre surori o vor face spre alinarea celor 919 morţi, 1126 schingiuţi, 4126 români bătuţi crunt, 15.893 arestaţi, 124 profanări de morminte şi monumente, 78 devastări colective, 447 devastări individuale. Nu vom pomeni despre distrugerea tuturor însemnelor statului român, schimbarea numelor, schimbarea denumirii tuturor localităţilor, străzilor, râurilor, munţilor, deportările la muncă în Ungaria, expulzarea fruntaşilor obştei, întemniţarea celor ce s-au încăpăţânat să rămână români, jafurile, exproprierile, trimiterea pe front a elementului vital bărbătesc român în linia întâi, internarea evreilor şi trimiterea lor în lagăre de exterminare, interzicerea limbii române, a portului naţional, dărâmarea bisericilor româneşti, propaganda profund ofensatoare şi aplicarea unui regim poliţienesc de factură primitivă. Dar, să las loc documentelor referitoare la abominabila crimă colectivă din comuna Ip, ca să aibă episcopul Tokes Laszlo cu ce să se prezinte la Parlamentul Europei şi să ne reclame pe noi, ca popor! Kisfalusi Balint relatează: "Şeful gărzii naţionale maghiare, cu sprijinul căreia honvezii au comis masacrul de la Ip, a fost săteanul ungur Biro Emeric. Ajutorul lui de gardă a fost Beres Zsigmond...etc". Masacrul a fost plănuit în locuinţa grofului Farago Istvan, cu participarea unor unguri din localitate, pe care, din scârbă, nu-i mai citez. Probabil că, în avântul pupincurist, dragii noştri consilieri îi vor propune post-mortem ca cetăţeni de onoare ai localităţilor respective, având marele merit de a fi condus noaptea echipele morţii, de a striga la poartă pe români şi de a asista, rânjind, cum sunt împuşcaţi familii întregi de români, cu predilecţie pe platformele de bălegar. În timp ce bravii noştri consilieri pactizează cu nepoţii criminalilor împotriva lui "budos olah"! "Leonte Gheorghe a ieşit în stradă pentru a pleca după moaşă în timp ce soţia urma să nască. A fost oprit şi întors din drum, spunându-i-se că "aici este moaşa", după care au fost împuşcaţi atât soţia, cât şi soţul. În zorii zilei de 14 septembrie trebuia să nască femeia Gheorghii Leonte. Scăpând pe moment de sub sclipătul gloanţelor, el a încercat să meargă după moaşă. Dar a fost numai o scăpare de moment, căci plutonul de execuţie i-a replicat: "Nu-i nevoie. Vom asista noi la naştere". Aşa au făcut. Dar nu ca oameni ce pot ajuta o suferinţă la naştere, ci smulgând copilul cu baioneta din pântecele mamei şi tăindu-l aşa cum tai un măr copt la vremea lui. Mama şi copilul au murit. Nelegiuirea n-a putut fi măsurată cu măsură omenească. În străfulgerarea ultimei clipe, mama nu şi-a mai putut vedea copilul, iar acesta n-a mai ajuns să deschidă ochii lumii, nici să-i vadă pe călăi. Poate mai bine că nu i-a văzut. Numele copilului n-a mai putut fi declarat şi nici scris pe niciun extras de naştere, de nicăieri, de nimeni, iar călăii nu au mai dat niciun număr de sentinţă. Pofta de sânge biruise". Zeci de familii au căzut secerate de gloanţe. Iată, drama unei familii: "Florica - 14 ani, bătută şi promiţându-i-se că nu li se va întâmpla nimic, dacă-l cheamă acasă pe tatăl ei, Florica începu să strige: . Tatăl ei coborî scara din podul casei, nemaiputând răbda strigătele de durere ale fiicei sale. L-au prins, l-au maltratat în chip bestial şi în cele din urmă l-au împuşcat în curte. Florica a dat să fugă, dar câteva clipe mai târziu, din puşca unui criminal au plecat gloanţele ce s-au înfipt în trupul fraged şi nevinovat al Floricăi. Dimineaţa a fost găsită de către ţiganii ce urmau să transporte morţii la cimitir, căzută peste meliţa din curtea casei, unde cu o zi înainte, în rând cu mamai ei, Florica meliţa cânepa. Ar fi tors apoi fuiorul, ar fi ţesut pânza, ar fi albit-o la râu, după obiceiul pământului, ar fi împodobit-o cu splendide cusături, ar fi jucat la horă, purtându-o cu mândrie, ar fi devenit mamă, ar fi...Dar nu s-a întâmplat aşa. Pentru a-şi încheia repede ruşinoasa misiune, criminalii au tras câteva focuri de armă prin geam. Trei cartuşe au nimerit-o pe Maria, soţia lui Ioan, mama Floricăi, dar nu mortal. Dimineaţa, când călăii, însoţiţi de ţigani, urmau să-i ridice corpul, au găsit-o încă în viaţă. Faţa de perină era sfâşiată de dinţii victimei, care trebuia să-şi învingă durerea şi să-şi înăbuşe plânsul. A întrebat de cei ce veniseră să-i ducă corpul în căruţă dacă ai ei, bărbatul şi fiica, trăiesc. Câns i s-a spus că nu mai sunt printre cei vii, urlând de durere, a cerut să fie împuşcată. S-a repezit un honved care aştepta la poartă, a tras câteva rafale. Copilul cel mic, de 8 luni, Ghiţă se numea, râdea cu toată frăgezimea vârstei. El nu înţelegea nimic. Nu ştia încă ce îi războiul, nu-l speriaseră nici împuşcăturile. El nu mai văzuse fiare cu chip de om. Închipuiţi-vă, oameni, un copil de opt luni care vă zâmbeşte. Dar închipuiţi-vă, oameni, că pe criminalul horthyst nici acest zâmbet irezistibil nu l-a mişcat. După ce i-a înfipt baioneta în piept, a mai tras câteva focuri de armă. Însoţitorul l-a luat, simplu, subsuoară, l-a aruncat în căruţa ce întârzia prea mult la poartă..." (va urma)