În trecutul ei, România a fost supusă unor jafuri continue şi masive de către cei ce au cotropit-o. Astfel, Imperiul Otoman îşi însuşea jumătate din veniturile Ţării Româneşti şi Moldovei prin haraci (tribut plătit sultanului) şi prin darurile făcute de domnitorii români şi fanarioţi pentru prelungirea domniilor.

În timpul ocupaţiei habsburgice a Transilvaniei, 3/4 din producţia de aur era furnizată Imperiului Habsburgic, iar după instaurarea regimului horthyst în Transilvania, acest regim a trecut la jefuirea sălbatică a bogăţiilor subsolului şi solului. Statul fascist ungar a pus stăpânire pe 1.303.000 hectare de teren arabil, 1.074.666 hectare fâneţe şi păşuni, 57.693 hectare vii şi podgorii, 685.000 hectare terenuri necultivate (drumuri, ape, sate, oraşe), în total 4.557.065 hectare teren şi circa 8.000.000 animale, la care se adaugă 702 întreprinderi industriale mari şi mijlocii, ateliere meşteşugăreşti şi întreprinderi comerciale, reţeaua de căi ferate, reţeaua telefonică, centrale electrice, bănci, unităţi cooperatiste etc., astfel că pagubele produse prin aceste jafuri au fost estimate la 88,3 miliarde lei doar în cei cinci ani de regim hortyst (septembrie 1940-octombrie 1945). Pentru a fi siguri că averile românilor expulzaţi sau refugiaţi nu vor rămâne fără stăpâni, acestea au fost trecute în proprietatea statului ungur, iar locuinţele părăsite de români erau date spre administrare unor "custozi". Guvernul Hortyst a anulat reforma agrară din 1921, dispunând punerea în posesie a grofilor care au părăsit Transilvania după 1918, cu suprafeţe deţinute înainte de retrocedare. De asemenea, pământurile cumpărate de la grofii unguri de către ţăranii români, puteau fi recuperate prin justiţie ungară, luându-li-se şi recolta, iar unii grofi, fără a mai aştepta hotărârile judecătoreşti, au procedat la recuperarea acestora prin violenţă. La fel s-a întâmplat şi cu păşunile şi pădurile. Nu trebuie uitat nici şantajul făcut de Vatican asupra Guvernului României în anul 1929, când i s-a condiţionat acestuia recunoaşterea Unirii şi a României Mari de acordarea unor averi imense Bisericii Romano-Catolice din Transilvania (zeci de mii de hectare de pământ, sute de imobile şi alte proprietăţi), după cum nu trebuie uitate nici imensele despăgubiri de război plătite de România după al Doilea Război Mondial.

Nimic nou, însă, sub soare! Bogăţiile României trec şi astăzi hotarele ei, dar sub alte forme: vindere sub valoarea reală (de piaţă) a întreprinderilor industriale, concesionarea păguboasă a bogăţiilor solului şi subsolului, repatrierea profiturilor obţinute de firmele străine în România, angajarea de credite externe înrobitoare etc., etc. Abuzul, falsul şi corupţia sunt astăzi, căile prin care "escrocii-samsari" mijlocesc afaceri murdare (dar bănoase), mai ales în domeniul imobiliar şi funciar, falsificând acte de proprietate, mituind, corupând sau înşelându-i pe cei naivi şi neştiutori, cumpărând imobile, pământ, drepturi litigioase etc., la preţuri infime, pe care le înzecesc prin reevaluări exagerate, făcute de alţi "escroci-experţi", care îşi primesc "partea leului" din sumele fabuloase pe care profitorii le încasează de la statul român, mai precis de la cetăţenii acestuia. De superficialitatea şi graba cu care s-a tratat "problema retrocedării" a profitat şi profită, în continuare, samsarii şi escrocii, sub nepăsarea şi oblăduirea celor ce ar trebui să apere proprietăţile statului, dar şi pe ale cetăţenilor. Aceştia profită şi de volumul excesiv de muncă şi de presiune care apasă pe instanţele de judecată care, uneori, nu pot face o documentare şi cercetare riguroasă a dosarelor pe care le au de instrumentat. Se impune, totuşi, ca problema retrocedărilor, mai ales în Transilvania, să fie tratată cu răbdare, simţ de răspundere şi maxim profesionalism, apelându-se la documentele Tratatului de la Trianon şi la cele elaborate de statul român în aplicarea prevederilor acestuia (a se vedea despăgubirile plătite de statul român statului ungar), dar şi la unii istorici, care pot da informaţii ce pot ajuta la luarea unor decizii corecte de către instanţele de judecată. Avem convingerea că, prin stoparea acestor două mari racile ale societăţii româneşti (jaful şi corupţia), Guvernul n-ar trebui să apeleze la nepopulara şi neproductiva  măsură a majorării impozitelor şi taxelor, dar pentru aceasta este nevoie de o luptă aprigă, perseverentă, de legi mai aspre, de o justiţie independentă, de conducători, care să aibă curajul să-şi asume riscul, dar şi hotărârea fermă de a lichida acest fenomen nociv, canceros, considerând această luptă drept o "misiune patriotică", la care să adere, atât instituţiile statului, cât şi populaţia, care nu trebuie să se complacă în situaţia de "simplu spectator" şi să spună: "Ce să facem? Asta-i situaţia!" De asemenea, dacă conducătorii noştrii s-ar preocupa  ca răspundere şi hotărâre de această problemă şi nu s-ar bălăcării toată ziua, acuzându-se  reciproc de corupţie, dacă ar exista şi voinţa politică, aceste două maladii hidoase ar putea fi, dacă nu eradicate, cel puţin ameliorate. Pentru aceasta, populaţia nu trebuie să se mai mulţumească cu a face haz de necaz, ci să ia atitudine fermă faţă de comportamentul lamentabil, suburban al conducătorilor ei. Avem nevoie de conducători curajoşi, responsabili, cu coloană vertebrală, care nu se încovoaie, umilindu-se, şi care nu acceptă starea de vasalitate a ţării şi nici ştirbirea demnităţii poporului, căruia trebuie să-i asigure prosperitate şi respect în lume, nu mizerie şi umilinţe. Conducătorii noştri ar trebui să se inspire din Istorie, unde vor găsi acte şi fapte de mare demnitate, curaj, sacrificiu şi patriotism, înfăptuite de adevăraţi bărbaţi de stat, precum Ion C. Brătianu, Ionel I. C. Brătianu, ş.a., care n-au acceptat înrobirea economică a României şi nici statutul de "ţară vasală", pe care vroiau alţii să i-l ofere. Guvernarea este o misiune patriotică, un act de mare răspundere şi nu un privilegiu de a te cocoţa la o înălţime de la care îi vezi pe oameni doar ca pe nişte pigmei, fiinţe mărunte, lipsite de importanţă sau care nu merită a fi tratate ca oameni. Pentru a scoate ţara din această stare de mizerie şi compromis, guvernul are datoria şi obligaţia de a-şi concentra toate forţele pentru stoparea jafului şi a corupţiei la toate nivelele şi în toate sectoarele. Şi asta, cât mai grabnic, până ce acest flagel nu va ruina întreaga societate românească.