Aflat într-o vizibilă cădere liberă în opţiunile de vot ale electoratului bihorean, Partidul Democrat suferă din plin atât la capitolul imagine, cât şi la cel al eficienţei actului de administraţie publică. După beţia cu apa rece a sondajelor de opinie, date publicităţii înainte de Crăciun, fruntaşii democraţi s-au trezit mahmuri şi îngrijoraţi de soarta incertă a portofoliilor pe care şi le vor adjudeca după alegerile din vara acestui an. Unul dintre cei care au un motiv real să se teamă pentru funcţia sa este, fără îndoială, primarul în exerciţiu, aflat la finalul istovitor al celui de-al treilea mandat, dacă ar fi să-i numărăm şi stagiatura de un sfert de legislatură efectuată până la validarea legală prin scrutin. Chiar şi în urma unui bilanţ lapidar al celor două (şi-un sfert) mandate de edil-şef al Oradiei efectuate, până acum, de actualul primar, orice om de bună-credinţă - iar semnatarul acestor rânduri îndrăzneşte să creadă că se numără printre aceştia - poate constata că Oradea ultimilor ani nu prea a ţinut pasul cu ritmul alert pe care administraţiile locale ale municipiilor omoloage, de pe Bega, sau Someş, l-au imprimat propriei dezvoltări metropolitane. Din nefericire, singurul punct comun al reprezentanţilor administraţiilor celor trei mari aglomerări urbane din vestul României a fost situarea de cealaltă parte a baricadei puterii, aspect care nu pare să-i fi deranjat prea mult pe primii gospodari clujeni sau timişoreni. În privinţa Oradiei, lucrurile stau cu totul altfel, nerealizările mandatului fiind puse de titularul său tocmai în cârca acestei opoziţii, în vreme ce ţânţarul împlinirilor, aşa puţine cum sunt, este transformat în ditamai armăsarul care mai şi nechează nervos că-l ţine guvernul din scurt. Bunăoară, şoseaua de centură, în infrastructura căreia au fost dirijate clientelar şi îngropate milioane de dolari din banii publici, este revendicată ca o mare izbândă a iscusinţei manageriale a actualului primar. Adevărata "izbândă" a acestei investiţii este însă incompetenţa crasă manifestată de edili în întreţinerea celor câţiva kilometri de asfalt, care oferă celor aflaţi în tranzit o imagine austeră şi dezolantă asupra unui oraş cu pretenţii europene, condus de un primar cu pretenţii la încă un mandat. Nu altfel s-a întâmplat cu blocul ANL, la ridicarea căruia primăria nu a ostenit prea tare, dar şi-a dat din plin cu stângul în dreptul, declanşând un scandal de proporţii naţionale la repartizarea apartamentelor, sau cu loteria obligaţiunilor municipale, cele 100 de miliarde lei subscrise fiind destinate reparării unor străzi al căror nume şi antreprenori s-au extras din căciula intereselor clientelare. Investiţiile ordonate în reabilitarea reţelelor urbane de canalizare şi alimentare cu apă, deşi finanţate de instituţii internaţionale de credit, sunt prezentate tot ca o dovadă a geniului edilitar, deşi efortul rambursării la scadenţă a zecilor de milioane de dolari revine exclusiv contribuabililor orădeni, din taxele şi impozitele cărora este alimentat sacul fără fund al bugetului local. În aceste condiţii, de oricâtă bună-credinţă ai da dovadă ca şi cetăţean, e greu să înghiţi la nesfârşit gogoaşa realizărilor măreţe din cele două şi un sfert mandate trudite de primul gospodar, fără să simţi gustul amar al jumătăţilor de măsură, ridicate la rang de întreg în articole publicitare bilingve, plătite tot din banii publici, fără să te întrebi de ce oare, când oferi tot ce ţi se cere, primeşti mai nimic în schimb...