Justiţia română ar trebui declarată falimentară. Eventual reduse locurile, salariile, făcut din tribunale, cămine culturale, păstrate aşa câteva aşezăminte care să menţină ideea de stat de drept. Toate procesele de corupţie reprezintă o cacealma şi o escrocherie ordinară. Există iluzia de-ai crede pe procurori incompetenţi şi pe magistraţi competenţi, sau pe ei cinstiţi,  şi pe judecători răuvoitori. Răuvoitori sunt toţi. Procurorii trebuie să aresteze, că asta le e meseria, dar de fapt totul e un blat ordinar. E adevărat că halul în care se prezintă judecătorimea din România este de nedescris. Aceste dudui, care în afară de a achita sau de-a sta timorate în faţa unor gangsteri, care mai au puţin şi le iau cu fulgi cu tot, reprezintă întruchiparea neputinţei, a anemiei tâmpe de care suferă justiţia. Sistemul juridic din România permite ca un judecător să îşi poată începe cariera chiar şi în jurul vârstei de 25 de ani. Aşa că la noi, gagicuţele care noaptea încă sunt prin cluburi cu paiu-n gură, urmează a doua zi să dea cu ciocănelul. În SUA, judecătorul este ales în interiorul sistemului, dar iniţial trebuie să profeseze vreo 10-15 ani ca avocat, de exemplu, ca să poată candida la postul de judecător. Ca să nu mai vorbim de Anglia, unde cariera începe spre 50 de ani. Aşa este şi normal, magistraţii ar trebui să fie un corp de elită, recrutat dintre juriştii cei mai buni, dar şi cu experienţă de viaţă. Nu e suficientă simpla toceală sau pilele, ca tu la 25-30 de ani să te apuci să împarţi dreptatea. Rezultatele sunt grăitoare.  Sigur, toate acestea sunt bune teoretic, dar inaplicabile la români. Pentru a înţelege defecţiunea mecanismului de justiţie trebuie să ne uităm şi în partea cealaltă, la politicieni. Trăim, totuşi, în ţara în care nimeni nu-şi dă demisia, de la fotbal, la politică, toată lumea invocă în faţa justiţiei, hărţuirea, toţi sunt nevinovaţi şi prigoniţi la comandă politică. Preşedintele Ungariei şi-a dat demisia pe motive etice, plagiat de doctorat. La fel a făcut şi preşedintele Germaniei, pe motive de corupţie. În schimb, ai noştri, îşi apără casele, conturile, cu o cerbicie fantastică. Aşa fac toţi, stau ca şoarecii ascunşi în cămară, doar morţi ies de acolo. Adrian Severin nu s-a dat dus nici prins cu ocaua mică. De ce? Pentru că e un luptător. Nu se dă bătut cu una, cu două. Nu e un timorat, papă lapte, care la prima măgărie deconspirată, cedează. Asta este pentru cei slabi de înger, nu pentru ai noştri care luptă şi cu Dumnezeu, dacă e cazul, pentru binele propriu. E singura secvenţă existenţială, în care românul are dârzenie, altfel nu deranjează pe nimeni, se poate face istorie şi-n absenţa Mioriţei. Dar poate nici măcar cu Mioriţa nu avem noi treabă, acel cioban moare demn în faţa complotului, dacă ar fi român s-ar face slugă la ceilalţi doi, doar ca să-l lase în viaţă. România se confruntă cu o lipsă teribilă de sens, la nivel instituţional. La ce bun această clasă politică? La ce bun acest stat? La ce bun această justiţie din care judecătorii şi procurorii ies îmbogăţiţi, iar infractorii plătesc doar şpăgile aferente? În mod normal, acest haos ar reprezenta premisa unei dictaturi militare, asta dacă am fi în America Latină. Norocul nostru e dat de poziţia geografică, nemeritată nici asta. Aşa că tot ce demonstrăm noi că putem face, e doar să ne târâm în urma Europei.