Smogul risipit de încăierările băieţilor agresivi din Londra a provocat la noi o seamă de pămătufuri mintoase, la analize care de care mai ceţoase. Interesant, dincolo de evenimentele respective, un anumit respect umil al dătătorilor cu părerea faţă de vuietul Londrei.

Ca şi-n cazul Atenei sau al Madridului, şi-n orice alt loc mai acătării, unde a fost sau va mai izbucni o răzmeriţă, îndreptăţită sau nu, mai mult sau mai puţin degenerată, ea va naşte pentru români o anumită plecăciune de genul, "uite-i domne, ăştia au curaj să iasă...!", urmată imediat de referinţe la istoria revoluţionară a marii naţiuni în cauză. Toate bune şi frumoase, doar că la noi dacă s-ar produce pe sfert din ce s-a produs în cartierele Londrei şi-n celelalte oraşe, am vedea un cor unanim denunţând din primul minut gradul de înapoiere, primitivismul românesc, pe refrenul,  "aici am ajuns domnilor după douăzeci de ani!". S-ar risipi toată deferenţa socio-istorică pentru scena europeană a marilor convulsii, ar rămâne doar bătutul obrazului însoţit de oripilări interminabile. Face parte din codul comportamental dedublat românesc. Dacă o fac străinii, e bine, dacă noi facem acelaşi lucru, deja vorbim de-o degenerare, pe principiul, ne facem de râsu` lumii! Această autoflagelare ne însoţeşte mereu. Un alt exemplu elocvent, de dată recentă, e cel cu anularea amicalului cu naţionala Argentinei, menit a inaugura Naţional Arena. Nimeni n-a mai stat să-i judece pe argentinieni dacă sunt corecţi în raport cu respectarea unui contract, noi eram de vină pentru că nu suntem prea importanţi pentru a fi băgaţi în seamă. Ba dimpotrivă, unii se şi treceau în tabăra lui Messi & comp. rânjind cu satisfacţie un „cine suntem noi, bă"!? Dornici parcă să refuze şi ei naţionala, odată cu sud americanii. Însă dacă ar fi să facem noi ceva de genul ăsta cu o naţie fotbalistic minoră, iarăşi ne-am trezi puşi pe desfiinţarea proprie. Orice se întâmplă în România pare a fi nemaiauzit, nemaipomenit, de la cea mai mică abatere. În urmă cu un an, în capitala UE, Bruxelles, două trenuri s-au ciocnit, accidentul soldându-se cu cel puţin douăzeci de morţi, o adevărată tragedie, un accident rar văzut până şi-n ţara cea mai primitivă feroviar din Africa. S-a investigat, s-a discutat trei zile şi atât. Nimeni n-a început să facă cu ou şi cu oţet psihologia valonă sau flamandă, nu s-a luat nimeni de sentimentul belgian al fiinţei, chiar dacă el e cvasi-inexistent, nu s-a mers până la Waterloo, n-a venit vreun istoric belgian să dinamiteze latenţa  tipică naţiei sale şi să spună cu-n ton acuzator retroactiv: totuşi unde au fost belgienii...! Să ne gândim ce s-ar fi întâmplat la noi, dacă aveam parte de-o asemenea catastrofă feroviară, s-ar fi mers până la Cuza şi înapoi de două ori.  În general, suntem buni să ne atacăm între noi şi renunţăm la orice scrupul pentru asta.  Cum ar spune Gigi Becali, dacă ar fi mai inspirat, la noi, dracul n-are niciodată vacanţă. Între propria stigmatizare şi elogiul vânei istorice de pe alte meleaguri ajungem să trăim în ridicol, ca un fel de Mitică, care după ce-a ieşit din berărie,   strigă în gura mare, La Tottenham birjar, la Tottenham! Dar, până la urmă, când vine vorba de-o larmă prin cartierul nostru stăm cu scufia sub pat, aidoma lui Conu Leonida.