"Cum să faci sfânt din el? Că el era curvar, domnule! Erou, asta-i altceva... Un erou naţional fără egal. Cel mai mare. Da` sfânt... Cum să faci sfânt din el?" Aşa spunea Petre Ţuţea despre Ştefan cel Mare într-una dintre cele 322 de vorbe memorabile ale sale, culese şi publicate. În faţa Ligii Scriitorilor Români care a solicitat canonizarea lui Mihai Eminescu, Petre Ţuţea cu siguranţă că n-ar fi spus acelaşi lucru, dar în esenţă mesajul ar fi fost identic. Probabil că ar fi spus cu stilul lui socratico-ţărănesc că Eminescu era un geniu care se mai sfinţea câteodată la Borta Rece cu poale-n brâu şi vin alături de Creangă, neuitând să se mai dedulcească din când în când la "preacuvioasa" şi „evlavioasa" Veronica Micle.


Revenind la ideea smintită a Ligii Scriitorilor Români, ce-şi are sălaş la Cluj Napoca, şi citind scrisoarea adresată Patriarhiei descoperim ca argument întru sfinţirea ortodoxă a lui Eminescu faptul că s-a născut din părinţi ortodocşi şi a făcut şcoala primară ortodoxă. Pe deasupra mai sunt pomenite şi câteva interpretări forţate care vor să sugereze vocaţia religioasă a unor texte poetice. Dincolo de puerilismul seniloid, dacă ne e permis paradoxul, al argumentelor canonizării putem spune din capul locului că nu e cazul lui Eminescu de a fi catalogat drept vreun poet religios, dimpotrivă, prevalează în gândirea sa raţionalismul şi nu tendinţele mistico-epileptice. Versurile vorbesc de la sine :"Religia - o frază de dânşii inventată, Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată, După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată, Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?". Dar chiar dacă Eminescu ar fi fost un poet eminamente creştin în genul lui Radu Gyr (care a şi pătimit creştineşte în puşcăriile comuniste) tot n-am putea înţelege demersul canonizării.

Singurul lucru pe care-l vor reuşi iniţiatorii acestui demers destinat uitării rapide e reactivarea criticilor naturalişti ai poetului care ne vor spune din nou că Eminescu era păros, murdar, necioplit, că bea vin şi că-njura cu poftă. Plăcerea castrată a unora de a-l sidefa pe poet naşte pofta barbară a altora de-a distruge falsul hieratism printr-o vulgarizare excesivă. Şi uite aşa se caută a defini un om, unul genial, în afara identităţii sale. Identitatea lui Eminescu nu este dată de faptul că el a fost sfânt pentru unii şi păcătos pentru alţii. Eminescu nu are nevoie de atribute de acest gen. Nu aceasta ar trebui să fie miza posterităţii lui Eminescu. Cel puţin el n-a oferit prin viaţa şi opera sa premisele unui asemenea portret posterior. În loc să fie amintită, printre multe altele, gazetăria de forţă şi substanţă a poetului, prin care spun mulţi eminescologi că şi-a riscat poziţia socială fapt care i-a şi grăbit sfârşitul, se pierde vremea cu demersuri năstruşnice. Ar fi mai de ajutor societăţii noastre de azi nu modelul de sfânt, ci de gazetar mitralieră la foc deschis faţă de toată clasa politică putredă încă de pe atunci. Nu pentru viitorii sfinţi de calendar trebuie să fie Eminescu un model ci pentru tinerii gazetari care nu au devenit încă Sorini Roşca Stăneşti sau Bogdani Chirieaci.

Dar e mai important să discutăm despre o canonizare prin care unii ar vrea să-l oblige pe poet să poarte întru posteritatea sa spinii pe care nu şi i-a pus singur pe frunte.

Poziţia BOR este una de refuz, deocamdată, faţă de demersul cu pricina, e suficient un Ştefan cel Mare şi Sfânt. Biserica oricum sfinţeşte altceva. Dacă privim la cei douăzeci de ani pierduţi, vedem că biserica sfinţeşte şi spală de păcate în faţa poporului clasa ticăloşită a politicienilor astfel că ne putem întreba dacă a fi sfânt mai e o virtute. Mai vedem şi preoţi deghizaţi în agenţi electorali şi capi ai bisericii care au legitimat de fiecare dată conducătorii perindaţi la putere doar pentru a fi conservate privilegiile materiale de care se bucură preoţimea. E greu de stabilit cine pe cine face sfânt în condiţiile acestea. Un lucru e cert, în loc să devină o voce critică la adresa derapajelor din societate biserica preferă să asiste pasiv şi uneori complice la jocul puterii făcut pe spinarea oamenilor pe care apoi îi adună pe la praznice pentru a le da speranţa de răsplată cerească de care vorbea poetul.


Eminescu nu trebuie să ne judece, dar nici noi pe el, Eminescu trebuie doar citit pentru a mai scăpa atât de narcoza opiumului furnizat de hoţii de voturi cât şi de cei care-i blagoslovesc.