Ar putea părea pentru mulţi dintre noi destul de şocantă şi chiar lipsită de elementarul bun simţ avansarea unei astfel de retorici, pe cât de neconformă cu etosul moralei creştine, pe atât de terifiantă în ce priveşte demnitatea persoanei umane, ca entitate socială. Şi totuşi, într-o societate în care nu de puţine ori ierarhia valorilor este inversată, unde anormalitatea este ridicată la rang de normalitate, moralitatea devenind o „deprindere desuetă", iar persoana este evaluată şi cuantificată tot mai frecvent prin intermediul barometrului economic, o astfel de sintagmă este zdrobitor de îndreptăţită.


Recentele dezbateri legate de proiectul legislativ privind legalizarea prostituţiei în România au stârnit reacţii diverse, atât în rândul factorilor de decizie, cât şi a opiniei publice. Desigur, disputele legate de acest subiect nu sunt în faza de debut. Această chestiune este prezentă pe scena mass-media de ani buni. Reiterarea unei astfel de „doleanţe" este rezultatul unui gest „democratic" ce se prevalează de o „cutumă modernă": dreptul la libertinaj. Din fericire, propunerile venite din partea unor edili ce vor să restructureze şi să reformeze nu doar economico-administrativ arealul românesc după modelul european, ci chiar morala tradiţională, dacă s-ar putea..., nu au întrunit acordul majorităţii publice. Morala sau moralitatea au învins încă o dată tarele degradării, dar..., până când ?
Atunci când greşim, spunem că este omeneşte, iar scuza rezidă în imperfecţiunea firii omeneşti. Dar, de aici şi până la legiferarea păcatului, a dreptului de a păcătui asistat de lege, mi se pare o distanţă incomensurabilă. A legifera prostituţia înseamnă a legitima păcatul şi a rescrie legile moralei. O astfel de lege ar deveni în mod paradoxal, o lege a fărădelegii. Absurditatea rezidă tocmai în tendinţa conştientă sau nu, de a adapta morala la moravurile societăţii şi nu a raporta societatea la morala autentică. Biserica, fără a folosi un limbaj represiv, cum adeseori este catalogat discursul ei moralizator la adresa societăţii, socoteşte prostituţia păcat, un flagel moral care macină la temelia demnităţii şi libertăţii fiinţei umane. Păcatul înseamnă coruperea minţii şi subjugarea libertăţii voinţei şi indiferent de raţiunile sale nu are justificare în sfera morală. Sfântul Apostol Pavel afirmă că „trupul este templul Duhului Sfânt"(I Corinteni 6,19) deoarece, omul poartă în el chipul şi estetica divină. Nu cumva tindem să facem din el un templu al fărădelegii.
Sociologic vorbind, instituţia sclaviei care a măcinat până în epoca modernă societăţile umane, îşi revendică legitimitatea într-o societate aşa-zis civilizată. Se pare că dorim să legiferăm din nou statutul de inferioritate al femeii din societatea antică şi nu numai, în care femeia era considerată un obiect de care bărbatul dispunea după bunul plac. Ajungem astfel, la o formă de „sclavie civilizată"(Răzvan Codrescu), în care femeia devine un „bun de consum" gestionat de interese economice, chipurile într-un cadru legal.
Motivaţiile celor care fac apologia legiferării prostituţiei sunt variate dar nu pot avea nici o legitimare, nici morală, nici socială şi nici juridică şi nici medicală. Mereu se invocă faptul că fenomenul prostituţiei datează din cele mai vechi timpuri şi că se poate număra foarte simplu printre alte profesii. În această logică viciată, putem spune că şi adulterul, poligamia, crima sau alte păcate sunt realităţi de când lumea, şi nu ne rămâne decât să revendicăm un cadru legal pentru acestea(sic!). Sărăcia, şomajul, divorţul etc. nu pot conferi justificare în vederea instituţionalizării anormalităţii şi încurajării unor profesii degradante. Statul tebuie să adopte soluţii şi să găsească resursele necesare pentru o politică socială care să împiedice astfel de refulări datorate cauzelor de subzistenţă.

Legalizarea acestui fenomen nu va duce la limitarea riscurilor sociale cum se crede în mod iluzoriu, fapt ce se probează prin experienţa altor state europene unde fenomenul a căpătat legitimare. Se constată că nici acolo, în ciuda instituţionalizării fenomenului, bolile cu transmitere sexuală şi proxenetismul nu au fost nici măcar limitate, ca să nu spunem eliminate. Şi ceea ce este şi mai grav, riscul instituţionalizării acestui flagel moral ar putea face din Stat principalul proxenet, „aceeaşi Mărie cu altă pălărie". Însă, din raţiuni economice şi ca să nu o spunem şi altfel....,sacrificăm orice morală şi orice normă a bunului simţ. Uzităm prea mult de lozinca juridică a drepturilor şi libertăţilor umane pentru a ne câştiga dreptul la a deveni, în mod paradoxal, sclavii propriei libertăţi. Dincolo de drepturile revendicate, cred că am ignorat pe cel mai importat dintre acestea, dreptul la normalitate... !