Mi-a plăcut imaginea zugrăvită de un "caţavenc", la scurt timp după suspendarea lui Traian Băsescu: un popor necăjit şi suferind din cauza crizei s-a împărţit în două triburi care se uită chiorâş unul la altul. Unii vor să-l dea jos pe Băsescu, ceilalţii îl vor în continuare preşedinte. Iată că, după ce referendumul şi-a scos din urne rezultatul, tribul celor care l-a ştampilat cu Da pe preşedinte este mai numeros dar înfrânt, iar cei care au pierdut sunt mai puţini, dar se consideră învingători.

Traian Băsescu a pierdut cu mult timp înainte ca peste opt milioane şi jumătate de români să voteze zdrobitor de mult împotriva sa. De aceea, reacţia de bucurie din miez de noapte, la lumina unor torţe care pâlpâie anemic şi clamarea unei victorii obţinute de românii care au stat acasă, este ridicolă. Există o fractură logică în discursul lui Traian Băsescu atunci când susţine că românii care au stat acasă îl susţin. Nimeni nu ştie ce este în mintea şi cum ar fi fost votul celor care au stat acasă. Pur şi simplu acele voturi nu există şi ceea ce nu există nu poate fi contabilizat, măsurat, cântărit. De ce au stat acasă, este o cu totul altă poveste şi aici ajungem la stupefiantul îndemn de negarea a democraţiei: boicotul votului. O aberaţie nedemnă de niciun partid şi o excrescenţă hidoasă pe chipul unui politician care se teme de vot. O dovadă de laşitate care a prins rădăcini în onestitatea credulă a unei părţi din populaţie care şi-a refuzat, stând acasă, un drept pentru care s-a murit în urmă cu o generaţie. Au lipsit vreo şapte sute de mii de români de la un vot care ar fi făcut referendumul valid, cu toată strâmbătura legislativă din care a fost croit. Zdrobitorul vot dat împotriva sa nu i-ar mai fi lăsat cale de întors şi căpitanul s-ar fi pierdut pe mare. Acum se agaţă cu disperare de colacul de salvare dezumflat, aruncat de Curtea Constituţională, în timp ce 7,2 milioane de voturi îl trag de picioare, în adânc. Cum va conduce copaia pe valurile crizei până la final de mandat şi intrarea în vila de protocol cuvenită nu prea are importanţă: obiectivul a fost atins, chiar dacă lupta de la Pragul Înalt a fost pierdută prin neprezentare. Şi totuşi, războiul va continua. Mesajul câştigătorului înfrânt a fost clar: mă întorc şi pe mulţi am să popesc. De cealaltă parte, balaurul cu două capete şi coadă de motan al USL va continua să scuipe flăcări, deşi blitzkriegul s-a împotmolit în tactica străbună a retragerii în codri şi în trădarea secuilor. Nu există cale de împăcare, ura este prea mare. Vor urma pedepse pentru cei care au rămas paralizaţi în tranşee şi execuţii cu bugetul restrâns pentru regimentul comandat de la Budapesta. Victimele colaterale sunt cele obişnuite în războiul tribal, în care nu se mai iau acum prizonieri: Poporul şi Constituţia. Unul va fi chinuit în continuare de foame şi criză, stors de resurse şi hăituit în bătaia puştilor ghintuite cu steluţele UE, în timp ce Constituţia va suferi noi abuzuri şi violuri în grup. Şi a meritat? Se pare că suntem în acelaşi loc din care am plecat, o fundătură în care preşedintele este cu spatele la zid şi USL îi ţine la piept o baionetă de plastilină. Lucrurile sunt însă mai grave. Într-o ţară cu un popor sărăcit, într-o jumătate de an au trecut deja două scrutinuri electorale care costă bani, enorm de mulţi bani. S-au derulat două campanii electorale în care s-au investit zeci de milioane de euro şi mai urmează parlamentarele şi poate încă un referendum. Au fost tipărite milioane de afişe, banere cu mesaje, s-au distribuit fluturaşi, s-au dat bani pentru prezenţă la vot, s-au halit tone de mititei şi s-au dat peste cap mii de litri de alcool. Un război tribal are nevoie de resurse, mâncare, distracţie şi foarte multă prostituţie. Totul însă costă, costă enorm de mult. Şi aici, paradoxul: de unde atâţia bani, de ce atâţia bani sunt irosiţi într-o ţară în care s-au închis spitale şi s-au tăiat din pensii? Dacă alegerile locale erau aşezate în ciclul lor firesc, de acest referendum era nevoie?

Câţiva şefi de trib s-au precipitat, poate sătui de ciomegele încasate în ultimii opt ani, însă mult prea grăbiţi să aplice o tactică fulger într-un spaţiu unde mămăliga explodează la intervale istorice. Una peste alta, în războiul tribal s-a purtat doar o bătălie şi fiecare tabără a înregistrat o victorie a la Pirus. În schimb, lovitura de stat acasă a înfrânt.