Magistrul și contestatarul
Opiniile și disputele ocazionate de pierderea statutului juridic al Revistei „Familia” și trecerea ei în organigrama Bibliotecii Județene „Gheorghe Șincai” conțin, fiecare, partea sa de adevăr și de manipulare. E greu de înțeles cum un brand cultural poate fi atât de ușor minimalizat, indiferent de argumentele pragmatice invocate. Important este însă că revista nu dispare și nimeni nu-i cântă prohodul, după cum se înțelege că nimeni nu este de neînlocuit, în nici o organigramă. Șocant este faptul că, dintr-un bun de patrimoniu național, aceasta ajunge în proprietatea privată a redactorului-șef interimar, scriitorul Mircea Pricăjan, cu acordul conducerii Consiliului Județean Bihor. Argumentul invocat: „astfel se putea salva revista ca să nu ajungă pe mâna impostorilor” nu cred că va convinge pe nimeni, după cum nici gestul de a o înregistra la OSIM, ca bun privat, nu poate lăsa indiferent pe cineva care a avut, măcar o dată în mână, „Familia”. Iar dacă inițiatorul înregistrării mărcii la OSIM a fost în subsidiar chiar finanțatorul, nu poți accepta ca argument al neimplicării acestuia, birocrația stufoasă. Dacă nu este o simplă manipulare, toată această situație ridică serioase semne de întrebare, legate de ce va urma. Odată ajuns proprietar, de facto sau de jure, dar finanțat la limita legalității, de CJB, proprietarul este liber să acționeze discreționar vizavi de cei pe care-i angajează, de autorii publicați ori de colaboratori. Și-atunci, care este câștigul și șansa creatorilor locali ori a celor din țară de a-și vedea numele și creațiile, ori opiniile, în revistă? Îți pui întrebarea, având la îndemână dialogul învățăcelului cu fostul profesor, universitarul și criticul Ion Simuț.
Scriu rândurile acestea cu amărăciune, gândindu-mă la respectul și stima pe care generația mea și multe altele de dinainte și de după noi le poartă dascălilor lor, personalități de primă mărime precum: Zoe Dumitrescu Bușulenga, Nicolae Balotă, Alexandru Piru, Ovidiu Crohmălniceanu, Matei Călinescu și nu numai lor, ci tuturor celor care ne-au învățat carte și ne-au deschis mintea spre cunoaștere și profesie, comparativ cu unii exponenți ai generațiilor de azi care-și disprețuiesc și-și persiflează dascălii, fără cea mai mică problemă de conștiință. Citesc cu stupoare și cu nedumerire articolul semnat de Ion Simuț în cotidianul „Crișana” dialogul dintre profesor și fostul său student și sunt stupefiată. Fac recurs la memorie.
Eram director al Editurii Universității din Oradea, căreia Ion Simuț nu-i trecea pragul, deoarece el nu avea nevoie de serviciile editurii, având deja un portofoliu serios de cursuri și de cărți de specialitate. Și totuși, într-o zi a intrat entuziast în birou, însoțit de un student. M-a rugat să-l ajut pe acela „pentru că este talentat” să scoată, prin editura universității, primul său roman în două volume. Iar după ce se va tipări, să-l promovăm la târgurile de carte din București și din țară. N-am ezitat să fac asta, deși pe Mircea l-am cunoscut mai bine, ulterior, prin sora sa Cristina, studentă și ea, înscrisă la cursul meu de presă.
După absolvire, profesorul Simuț l-a recomandat și susținut pe fostul său student să fie încadrat ca redactor la Revista „Familia”. Nu-i cunosc activitatea de redactor, dar se pare că timpul i-a permis să scrie cărți și să facă traduceri, ajungând astfel un scriitor cunoscut și un traducător apreciat. Probabil că are calitățile necesare, mai puțin anvergura personalității predecesorilor, să devină redactor-șef al acestei reviste, deși, cel mai adesea, o astfel de funcție poate fi copleșitoare pentru un creator. Trecând peste toate, cel mai trist este să asistăm, acum, exact la reversul medaliei. În loc de minimă recunoștință, dacă nu de recunoaștere valorică a criticului Ion Simuț, fostul student, cu susținători fideli, ori doar interesați, își umilește profesorul, „pune presiune pe el, îl șochează ”, obligându-l să renunțe la funcția de redactor și la orice colaborare cu revista. Cu alte cuvinte, contestatarul a înțeles că fostul magistru nu-i mai este de nici un folos, că mingea e în terenul său și se folosește de segregarea pe criterii de vârstă, ca să-l înlăture definitiv. În atitudinea aceasta, însă, nu mai e vorba nici de talent, nici de funcție ori de rea-voință. Este vorba de caracter. Îl ai sau nu-l ai!
Mi-am adus aminte că în 2008 a fost creată o brambureală asemănătoare cu asta. Noul președinte al CJ (nu-i dau numele pentru că nici n-a mai fost pomenit de atunci) n-a mai dispus evaluarea finală a lui Ioan Moldovan, director-manager al „Familiei”, și a numit în locul lui un consilier, fost ofițer SRI venit de la Satu-Mare. Numirea a durat o zi, fiind retrasă după un scandal în toată presa locală și națională și intervenția lui Crin Antonescu. Atunci Ioan Moldovan a fost numit redactor-șef. După un an, a avut loc concursul pentru funcția de manager, cîștigat de Ioan Moldovan, iar eu am ajuns, tot prin concurs, redactor-șef. Dar în Contractul de management al său se menționează că se suspendă din funcția avută anterior, ceea ce e valabil și pentru contractele ulterioare. Prin urmare, ca urmare a fuziunii și a dispariției funcției de manager, funcția de redactor-șef ar trebui să-i revină, rămînînd să decidă dacă o păstrează sau renunță la ea. Mai ales că eu am eliberat-o prin demisie. În 2008, și eu am fost demis de la conducerea Bibliotecii Județene, ceea ce s-a dovedit în instanță că a fost ilegal, fiind despăgubit cu opt sute de milioane de lei. Moldovan nu a ripostat, cum nu face nici acum. Statutul lui de scriitor și cel moral sînt peste aceste funcții și combinații. Aceste trei situații au fost „drese” juridic de aceeași persoană, secretarul județului, d-na Soltănel. Toată tevatura de acum se descarcă pe umerii președintelui CJ, dar vinovat este și secretarul județului. Și atunci, ca și acum este vorba de președinți proaspăt aleși, iar d-na Soltănel și-a arătat fuga-fuguța disponibilitatea, „priceperea”, loialitatea.