Discursul Majestăţii Sale Regele Mihai în Parlamentul României, la aniversarea zilei sale de naştere, a provocat şi nu va conteni să genereze discuţii, aprecieri, atitudini, opinii sănătoase sau ipocrite. Nu am agreat aproape niciodată nimic ce începea cu mono-, sunt adeptul lui demos, al populaţiei libere, bine organizate.  Ştim că prima formă de conducere social-politică la vechile state era regalitatea. La Roma ea a durat 244 de ani, până în 509 î.e.n, când fiul ultimului rege Tarquinus Superbus a siluit-o pe Lucreţia, fiica unui plebeu, provocând o răscoală populară împotriva regalităţii, în urma căreia a fost instaurată Republica.

Sfârşitul Republicii şi începuturile Monarhiei, se leagă de Caesar, care s-a proclamat dictator (conducător unic) pe viaţă, dar a fost ucis de doi republicani înfocaţi.  Octavianus Augustus nici nu a întraznit să proclame pe faţa moştenirea monarhică de la unchiul Caesar şi s-a numit toată viaţa Principe, primul între egali, iar forma sa de conducere  Principat. Spuneam că îmi repugnă tot ceea ce începe a mono-. Cu toate acestea, după 21 de ani de simulată democraţie, regret, fără nici o nostalgie ceauşistă, că în decembrie 1989 nu am avut parte de o adevarată revoluţie, sau măcar norocul unei monarhii, dictatură militară luminată intermitentă, un dizident ca Vaclav Havel. Am fi fost departe, Europa civilizată, America, Casele Regale ne-ar fi cinstit, încurajat. Eram în Cehoslovacia.  Pe Vaclav Havel, în Piata Sf. Tyn din faţa primăriei din Praga, la o manifestare populară, am ţinut să-l bat pe umăr pentru performanţa de a fi fost mângâiat pe creştet de către preşedintele Ronald Regan, la Casa Albă. Regele Mihai, instalat confortabil la Versoix, Elveţia, pe malul lacului Geneva , cu existenţa asigurată cu bunuri duse din România, nu a avut o prestaţie de dizident şi nici de protestatar al stărilor de lucruri din România. Inteligenţă medie, s-a dedicat mai mult pasiunilor şi preocupărilor practice. Deţin informaţii directe despre condiţia intelectuală a Regelui Mihai de la profesorul meu de doctorat, Ion Zamfirescu, membru în Comisia de Bacalaureat al Alteţei Sale, alături de Nicolae Iorga, exact în zilele ultimatumului sovietic din 26-28 iunie 1940. Aşa se scrie istoria, cu oameni vii şi morţi, cu lucruri ştiute şi neştiute, adevărate ori falsificate. Regele Mihai, ca mulţi români fatalişti, n-avea de unde să ştie când şi dacă va cădea vreodată comunismul. Voinţa de a trăi, pasivitatea, conformismul sunt mai puternice decât eroismul. Nefericirea cea mai mare însă a acestui popor, sărăcia, umilinţa în care trăim, îmi spunea mereu acelaşi profesor Ion Zamfirescu, se explică prin faptul că România nu a avut parte niciodată de conducători care să cunoască şi să respecte statul de drept, statul bazat pe lege, norme juridice şi morale. Moralitatea noastră răsăriteană, balcanică îşi face mai degrabă un deliciu şi o bravadă din încălcarea legilor. Am ajuns astfel, după cum spunea dizidentul polonez Adam Michnik, catolic fervent, acum câteva luni, la Ateneul Român, să schimbăm comunismul insuportabil cu capitalismul bazat pe hoţie şi farădelege. Intervenţia noastră editorială a fost determinată de discursul Majestăţii Sale Regele rostit în Palatul Parlamentului cu ocazia zilei de naştere a matusalemului român: ,,Nu văd România de azi ca pe  o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri''. O frază bine cumpănită, ca întreg discursul, indiferent de cine a scris-o, a fost insuflată de un fost rege al României care, ajuns la vârsta senectuţii, dă dovadă de înţelepciune, echilibru, realism, decenţă, modestie, moralitate.

(va urma)