Intervenţia noastră editorială a fost determinată de discursul Majestăţii Sale Regele rostit în Palatul Parlamentului cu ocazia zilei de naştere a matusalemului român: ,,Nu văd România de azi ca pe  o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri''. O frază bine cumpănită, ca întreg discursul, indiferent de cine a scris-o, a fost insuflată de un fost rege al României care, ajuns la vârsta senectuţii, dă dovadă de înţelepciune, echilibru, realism, decenţă, modestie, moralitate.

Stilul discursului, sobru, limpede, răspicat, echlilibrat, concis, aureolat de splendoarea apusului este Regele şi omul Mihai însuşi. Vasăzică, Regele nu doreşte moştenirea Monarhiei. Preşedintele republicii, ipocriţii, adevăraţii şi falşii monarhişti pot dormi în pace. Singura moştenire este cea pe care am preluat-o cu împrumut de la copiii noştri, când le-am amanetat viitorul. De altfel, şi azi, în ţările tradiţional monarhice, această formă de guvernământ care se transmite de obicei ereditar, este mai mult o instituţie decorativ-istorică, perimată. Întâiul, după stiinţa noastră, care a susţinut cu dârzenie necesitatea separării puterilor în stat a fost italianul Dante. Într-o lucrare, Monarhia, ocazionată de vizita împăratului german Henric al VII-lea, Dante susţine că papa ar trebui să se mulţumească cu puterea spiritului, cea lumească revenindu-i în întregime împăratului. Chiar dacă la aniversarea Regelui, patriarhul ortodox Daniel a fost probabil sfătuit să nu participe (Înaltpreasfinţitul romano-catolic Ioan Robu nu putea să lipsească), Monarhia fiind considerată de drept divin, moştenirea dinastică nu mai spune azi mare lucru şi nu mai sperie pe nimeni. Întrăznim să credem că la începutul mileniului III, la cei 90 de ani ai regelui Mihai, singura dinastie pe placul lui Dumnezeu este meritocraţia, puterea exemplului personal, viaţa trăită cu onestitate şi practica permanentă a înaltelor virtuţi omeneşti. Eram în primul mandat în Comisia de învăţământ a Camerei Deputaţilor din Parlamentul României, când în 2003 s-a dezbătut şi a fost adoptată Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitatea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. S-au strecurat atunci în Lege câteva imprecizii şi confuzii generatoare până azi, cel puţin în învăţământ, de abuzuri şi interpretări subiective. Ni s-a dat ca exemplu trei din 50 de state ale Americii, mai catolice decât papa sau mai reformatoare decât Luther, care interziceau membrilor ai aceleiaşi familii să aibă acelaşi loc de muncă. Se făcea atunci o confuzie inadmisibilă, dăunătoare între funcţia de conducere şi funcţia didactică. Noua Lege a educaţiei naţionale, intrată în vigoare la 1 februarie 2011, art.295, al.4 este mai explicită în această privinţă: ,,După intrarea în vigoare a prezentei legi se interzice ocuparea concomitentă de către soţi, afini şi rude până la gradul al III-lea inclusiv a funcţiilor prin care unul sau una se află faţă de celălalt sau cealaltă într-o poziţie de conducere, control, autoritate sau evaluare instituţională directă la orice nivel în aceeaşi universitate''. S-a vorbit în cazul unor familii de cadre didactice din aceeaşi universitate de dinastii, clanuri, mafie. Nimic mai fals şi mai păgubitor din moment ce deviza nescrisă, gravată cu litere de aur în sufletul adevăratului părinte şi educator ar trebui să fie:  elevii noştri, studenţii noştri, copiii noştri. Or, care este cea mai mare satisfacţie dezinteresată, nu neaparat bonificată a unui părinte sau educator? Să-şi aibă elevii, studenţii, copiii mai sănătoşi, mai deştepţi, mai buni şi, dacă se poate, mai înstăriţi decât ei. Nu am spus bogaţi, fiindcă termenul, mai ales cu aplicaţie la români, îmi repugnă. Moştenirea dinastică, politică, de demnitate publică, de guvernământ nu o revendică nici măcar Regele Mihai. Singura dinastie de drept divin, numească-se ea din ignoranţă tagmă sau clan, este cea stiinţifică, didactică, academică, profesională. Este singura dinastie care merită moştenită, pentru care merită să munceşti şi să trăieşti în interesul progresului, binelui public şi personal.