Pentru a-şi putea câştiga existenţa, omul trebuie să muncească, munca fiind prima condiţie a existenţei societăţii umane. O naţiune care ar înceta să muncească s-ar condamna singură la pieire.

A munci este, deci, o necesitate şi o obligaţie socială. A munci nu este o ruşine, deoarece munca îl înnobilează pe om, adică îl face mândru şi demn că îşi poate câştiga existenţa cu propriile forţe fizice şi intelectuale, în timp ce nemunca îl poate transforma într-un leneş, într-un întreţinut social ce cu timpul îşi pierde chiar apetitul şi dorinţa de a mai munci, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă în mediul rău famat al viciilor şi al degradării umane, de unde cu greu se mai poate reîntoarce în familie şi în societate, preferând "libertatea boschetarilor şi a canalagiilor". Din nefericire, în prezent ponderea celor care muncesc în România este de circa 22,5% din populaţia totală de 20,1 milioane, de circa 28% din populaţia adultă (de peste 18 ani) şi de circa 45% din populaţia activă aptă de muncă (care se cifrează la aproximativ 10-12 milioane), situaţie total anacronică şi păguboasă pentru economie. Cauzele acestei situaţii dezastruoase sunt arhicunoscute şi nu voi insista asupra lor, ci voi încerca să vin cu câteva sugestii, care ar putea ajuta la diminuarea acestui fenomen, devenit cronic. În primul rând, este necesar să reamintim Guvernului că este principalul organism care are obligaţia de a asigura cetăţenilor săi, fără excepţie, locuri de muncă, fie direct prin investiţii proprii (în deosebi în infrastructură), fie indirect, prin politici economice şi fiscale stimulative pentru mediul privat - relaxarea taxării muncii, reducerea impozitului pe circulaţia mărfurilor, aşa-zisa TVA, care este de-a dreptul împovărătoare, comparativ cu impozitul pe circulaţia mărfurilor practicat înainte de 1989, care nu depăşea 16% la unele materii prime de importanţă naţională, cotă aplicată, însă, la preţul de producţie şi nu la preţul cu amănuntul, diferenţa dintre acestea fiind colosală. Acordarea unor facilităţi pentru investiţii productive de mare volum şi de mare durată pentru crearea unui anumit număr de locuri de muncă, pentru producţia destinată exportului etc., ar putea fi, de asemenea, importanţi stimuli în creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă. Bani pentru investiţii ar fi suficienţi, dacă nu s-ar cheltui anapoda, dacă ar exista voinţă pentru reducerea economiei subterane, a evaziunii fiscale, a jafului datorat licitaţiilor trucate, contractelor păguboase, concesionării pe nimic a exploatării resurselor ţării (în loc să le exploatăm noi, dând în acest fel de lucru miilor de mineri disponibilizaţi) a exploatării nesăbuite a fondului forestier etc.

Bani ar fi, de asemenea, suficienţi dacă suprastructura nu ar fi atât de stufoasă, dacă numărul ceor care "taie frunze la câini" prin consiliile de administraţie, cu sinecuri fabuloase, s-ar reduce la minimum, dacă nu s-ar mai crea tot felul de sinecuri pentru clientela politică (consilieri prezidenţiali, guvernamentali etc.), dacă guvernul ar rezolva definitiv problema "salariilor nesimţite" ale unor manageri care au salarii cu mult mai mari decât preşedintele ţării, primul-ministru, miniştri, secretari de stat etc. Aceasta este nu numai o anomalie, ci şi o inechitate evidentă, ce poate şi trebuie să fie rezolvată printr-o hotârâre de guvern, prin care să se reglementeze raportul optim între salariul minim şi salariul maxim pe ramuri şi sectoare de activitate ale statului, precum şi în sistemul bugetar. Retribuţiile trebuie să reflecte cât mai exact cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii, respectiv gradul de responsabilitate.

Pentru creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă, în afara investiţiilor făcute de stat sau de sectorul privat ne permitem şi următoarele Sugestii: extinderea producţiei destinată exportului; reducerea importurilor sau limitarea acestora la ceea ce nu se produce în ţara, orientarea industriei spre producţia de serie mică şi de unicate cu grad mare de prelucare, pe bază de precomenzi ferme, extinderea muncii la domiciliu (munca în familie); extinderea sistemului de lucru cu orar glisant, care dă posibilitatea ocupării mai multor slujbe cu orar parţial între anumite ore, utilizarea de personal suplimentar în zilele şi orele de vârf (duminici, sărbători, târguri, alte evenimente care presupun adunarea la un loc a unui număr mare de oameni) etc.

Diversificarea sferei serviciilor şi atragerea tineretului în practicarea unor servicii noi, precum elaborarea de programe pe calculator, elaborarea de proiecte în construcţii, proiectarea de produse noi, a fluxurilor tehnologice de materii şi materiale, de produse şi semifabricate, optimizarea transportului intern etc. Revigorarea cooperaţiei meşteşugăreşti şi reluarea pe scară mai largă a unor îndeletniciri şi activităţi mai vechi (confecţii de îmbrăcăminte şi încălţăminte la comandă, de lenjerie intimă şi de pat, mobilier, confecţii metalice, reparaţii şi întreţinere de bunuri de folosinţă îndelungată etc.) ar putea constitui o bună oportunitate pentru asigurarea unor locuri de muncă pentru persoanele cu handicap. De asemenea, fiind mai greu să se deplaseze la diferite locuri de muncă, aceste persoane ar putea fi sprijinite să desfăşoare diferite activităţi la domiciliu. Un sector vast care ar putea absorbi multă forţă de muncă este agricultura, dar pentru aceasta statul trebuie să-i sprijine pe tineri să-şi construiască case la sate (credite cu dobânzi mici, proiecte, autorizaţii) asigurarea cu apă, canalizare, drumuri asfaltate etc., astfel încât condiţiile de confort să fie cât mai apropiate de cele de la oraş. Subliniind obligaţia statului de a asigura locuri de muncă pentru cetăţenii săi, în acelaşi timp, şi cetăţenii trebuie să-şi schimbe viziunea despre muncă, considerând munca, indiferent de natura ei, ca pe o necesitate şi ca ceva util, atât omului cât şi societăţii. De asemenea, oamenii trebuie să ştie că în economia de piaţă totul este supus raportului cerere-ofertă, inclusiv forţa de muncă, astfel că oferta şi cererea de muncă se manifestă pe piaţa muncii, piaţă care rareori se găseşte într-un echilibru perfect, când oferta corespunde cu cererea (sau invers), de cele mai multe ori între acestea existând diferenţe uriaşe determinate de mersul economiei în ansamblu.

De aceea, căutarea şi găsirea unui loc de muncă a devenit astăzi o adevărată bătălie, ce trebuie dusă cu tenacitate pentru a avea sorţi de izbândă. Tinerii absolvenţi de şcoli şi facultăţi sunt refuzaţi de angajatori pe motiv de lipsă de experienţă. Aceasta este o problemă care trebuie rezolvată urgent, pentru că altfel nu se va putea ieşi din acest cerc vicios. Probabil că soluţia ar fi creşterea numărului orelor de practică în timpul anilor de studii, care să se desfăşoare direct în producţie. Nu trebuie să se uite că astăzi totul se câştigă numai prin muncă asiduă şi prin perseverenţă. Nimic nu cade din cer!