Fumează trabuc, beau whisky, au văzut filmul "Naşul" şi se simt aidoma lui Clint Eastwood, după ce au călcat peste cadavre pentru câţiva euro în plus. Au făcut bani ori intrând în politică, ori cu ajutorul relaţiilor din lumea politică. Ajung moguli sau politicieni cu bani, după care se pricep la toate. Acesta e traseul neuroilor în România.

Acest specimen nou de neuroi se poate defini în felul următor: neuroiul e cel care, după ce a făcut bani prin hoţii şi şmecherii speculative, nu se mulţumeşte doar cu atât, ci ajunge în automistificarea sa să creadă că atunci când îşi numără euroii îşi numără şi neuronii. De aici se naşte tumoarea cerebrală malignă ce produce neuroii şi care nu poate fi vindecată de nicio criză sau atac economic, decât cel mult de un atac de apoplexie. Afaceriştii, miliardarii de carton au fost contaminaţi fatal de sindromul Leonardo da Vinci. Cu alte cuvinte au devenit de o competenţă universală. Odată deveniţi bogaţi, importanţa socială dată de avere acţionează ca o licoare euforică ce fură somnul neuronilor şi-i mână precum lasoul hergheliile de cai din vechile reclame la ţigări. Dar, în primul rând, afaceristul îmbogăţit pe plaiuri mioritice trebuie să se alfabetizeze în domeniul economic unde a biruit cu precădere instinctual şi conjunctural. Lectura unor reviste de specialitate şi asimilarea autodidactă a unor teorii economice le dă brevetul de oameni de afaceri. Pentru restul nu mai e nevoie de lecturi. În fiecare dimineaţă îi trezeşte revelaţia unei alte competenţe. De la politică, jurnalism, viaţă, istorie, filozofie, nimic nu mai pare a le fi străin. E adevărat că ei devin mai mult nişte guri decât nişte guru, însă aşa se propagă un model ce creează o ierarhie clădită după o realitate simplă: ai bani, eşti deştept, nu ai, eşti prost. Ai bani, vorbeşti, n-ai, taci şi asculţi. Extrapolarea ierarhiei financiare la orice altă scară de valori naşte monştri publici. Dacă superioritatea financiară a cuiva naşte automat şi impresia superiorităţii intelectuale asupra celor din jur, prin prisma puterii avute, atunci putem înţelege baletul cu urşi de pe scena politică şi din societate. Din acest fenomen face parte şi identificarea politicului cu lumea afacerilor, ca potenţial pericol semnalat de către intelighenţia activă politic. Apariţia afaceristului politician ca fiind exemplarul propice pentru activitatea publică. Din păcate, intelighenţia publică este la fel de păcătoasă ca şi neuroii şi la fel de bine poate fi întrebată ce tip de intelectuali se afirmă în partide. Nu cumva doar cei care pupă poala lui Vodă? Faptul că nu există o contrapartidă puternică la invazia barbară a neuroilor reprezintă drama societăţii româneşti. Hergheliile de neuroi galopează în voie, iar intelectualii ori devin lăutarii lor, ori se refugiază-n lumea lor, de unde mai ies din când în când doar pentru a înjura "gerul" de afară.

În ceea ce priveşte neuroii, din păcate, nici absenţa lor din prim planul politicii şi al vieţii publice nu ne scuteşte de controlul lor. Dacă nu sunt în prim plan, stau în spate şi-şi numesc interpuşi. Până la urmă, nicicum nu e bine. De aceşti neuroi care controlează direct sau indirect politicul şi societatea românească nu ne mai poate scăpa nimeni şi nimic, nici măcar ciclul biologic al morţii, pentru că prin testamentul lor nu sunt moşteniţi doar euroii...