Aflându-mă zilele trecute la Bucureşti, printre alte daraveri provinciale, nu puteam să nu beneficiez de prima vizită, după obţinerea premiului Nobel pentru literatură, a scriitoarei germane de origine română, Hertha Müller. Evenimentul a coincis, poate că nu din întâmplare, cu marcarea a 20 de ani de la surparea Zidului Berlinului, unificarea Germaniei, dar şi cu transformarea, tot în urmă cu 20 de ani, a Editurii Politice în Humanitasul, patronat de filozoful Gabriel Liiceanu.


Am cunoscut-o pe Hertha Müller în urmă cu 2 ani la Târgul Expoziţional de carte Bookfest. Nu mă gândeam atunci nici eu, nici alţi cititori care îi răsfoiam cărţile, că interlocutoarea noastră va deţine cândva cea mai înaltă distincţie literară. Avea deja la activ zeci de volume de proză, poezie şi eseuri, dintre care cea mai importantă mi s-a părut cartea Niederungen (Ţinuturile joase), tradusă de Nora Iuga, încă din 1982. Este al 106-lea premiu Nobel pentru literatură din 1901, de când a murit iniţiatorul său. Numărătoarea ţine cont de faptul că de trei ori, în 1904, 1917 şi 1966, s-au acordat câte două premii, iar doi scriitori, rusul Boris Pasternak şi francezul Jean-Paul Sartre, l-au refuzat. Puţini cititori ştiu că primul premiu Nobel pentru literatură a fost obţinut în 1901 de poetul francez Sully Prudhomme, în locul lui Lev Tolstoi, cel „scrântit întru Hristos", cum îl considera Lenin, care, de asemenea, a refuzat premiul, fiindcă era însoţit de „ochiul dracului", adică de bani. Graţie acestei situaţii, lumea avea să-l cunoască mai bine pe Sully Prudhomme, unul dintre cei mai ingenioşi poeţi ai relativităţii şi aleatoriului iubirilor pământeşti. Tolstoi avea să se facă cunoscut prin excelenţa monumentală a operei sale.

Interviul cu public, de la Ateneul Român, cu filozoful Gabriel Liiceanu, amfitrionul întâlnirilor, care a iniţiat o serie de autor din scrierile Herthei Müller la Editura Humanitas Fiction, s-a purtat în jurul a două concepte polare: compromis şi rezistenţă. Intervievatorul se străduia vădit să acrediteze o dizidenţă internă, din care făcea şi el parte, alături de intelectuali ca Mircea Dinescu, Alexandru Paleologu, Andrei Pleşu, Marin Sorescu, Mihai Şora, şi o dizidenţă externă, care a părăsit ţara. N. Breban, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Petru Dumitriu, Vintilă Horia, Monica Lovinescu, Bujor Nedelcovici, Norman Manea, Dumitru Ţepeneag, Paul Goma au trecut prin experienţa tristă, liber asumată, a exilului. Indiferent unde se aflau, în ţară sau străinătate, majoritatea scriitorilor români s-au exilat în cuvânt, patria lor devenind, cum spunea într-un vers Nichita Stănescu, Limba română. Hertha Müller şi-a luat cu sine limba germană, minoritară la noi, şi experienţa tristă a ţării în care s-a născut. De câştigat au avut ambele literaturi, şi cea română, Hertha Müller s-a născut şi s-a format totuşi la noi, dar şi literatura germană, care pe o tematică a traumelor provocate de un regim comunist, a obţinut premiul Nobel.


La Bucureşti avea să se lanseze ultimele două romane ale Herthei Müller: Leagănul respiraţiei şi Călătorie într-un picior. M-a impresionat plăcut coada enormă, peste 1000 de persoane, majoritatea tineri, care aşteptau cuminte un autograf înnobilat de autoare. Comunismul, spunea Andrei Pleşu într-o scurtă alocuţiune, era creator de inautenticitate. Hertha Müller este un scriitor autentic şi de aceea nu putea să accepte comunismul, regimul dejo-ceauşist. (va urma)