Acest titlu mi-a fost inspirat de răzvrătirea unei mame unguroaice din Transilvania, în timpul ocupaţiei horthyste (septembrie 1940-octombrie 1944), care spunea: "Nu merită să naşti copii pentru statul ungar, căci şi perna de sub cap ţi-o iau". Grea acuză adusă statului ungar de o mamă unguroaică!

Parafrazând, putem spune că nu merită să naşti copii pentru un stat, care nu este în stare să-i protejeze, adică se le asigure cele necesare pentru a creşte sănătoşi şi viguroşi. În cei peste 25 de ani scurşi din decembrie 1989, statul român  s-a lăsat jefuit, atât din interior, cât şi din afară, în timp ce starea materială a românilor s-a degradat în asemenea măsură încât multe "mame" îşi abandonează copiii nou-născuţi în spitale, pe alţii, prin tomberoanele de gunoi, prin canale, pe străzi etc. Alţi copii, ai căror părinţi sunt plecaţi în străinătate să câştige pâinea cea de toate zilele lor şi copiilor lor, sunt lăsaţi în grija unor bunici neputincioşi (bătrâni) şi săraci, iar statul se face că nu observă acest fenomen îngrijorător, mulţumit că a scăpat de o greutate pe cap, în timp ce dramele care se petrec sub ochii miopi ai celor care "conduc" acest stat sunt tot mai frecvente.

Drogurile pun stăpânire pe tot mai mulţi copii şi tineri, care agonizează pe cărările halucinante ale "beţiei albe", dar strigătele lor de deznădejde (care te înfioară), adresate puterii şi lumii întregi, nu sunt băgate în seamă.

Nimeni nu încearcă să salveze această generaţie, aflată în floarea vârstei, existând sentimentul neputinţei şi al lipsei de voinţă de a se împotrivi acestui tăvălug. Copiii ne mor prin spitalele patriei, lăsând în urmă mame şi familii îndurerate, distruse pentru toată viaţa din cauza ignoranţei statului care tratează sistemul sanitar ca pe o Cenuşăreasă, motiv pentru care un alarmant număr de medici şi asistenţi pleacă în străinătate, unde dovedesc un profesionalism de înaltă clasă. Nu medicii care rămân în ţară sunt vinovaţi de ceea ce se întâmplă cu copiii noştri, ci sistemul acesta putred şi bolnav.

Statul român nu are o politică care să încurajeze natalitatea, cu toată dorinţa părinţilor de a avea copii. Ceea ce se întâmplă mai nou cu copiii în societatea românească îi descurajează, pentru că există riscul de a-i pierde la vârste foarte fragede.

Cel mai cumplit lucru este lipsa de grijă faţă de copii a statului, ceea ce poate fi caracterizată ca o acţiune mutilantă a generaţiilor viitoare, ca o acţiune de decimare lentă a acesteia.

"Ei nu văd că ne moare viitorul"? - strigă o bunică îndurerată şi profund indignată, iar copiii strigă în cor: "Noi nu vrem să murim!" "Noi vrem să trăim!"

Se doreşte, oare, ca România să nu mai aibă viitor, după ce unii nu mai vor să avem nici trecut, adică să rămânem fără istorie, să nu ştim care ne sunt rădăcinile? Un popor fără istorie este vrednic de milă. Ruşine să le fie celor care vor să scoată istoria din programa şcolară! România nu trebuie să rămână fără istorie!

România a fost un adevărat Eden al Pământului, un paradis dăruit de Dumnezeu, dar a ajuns în situaţia de a nu-şi mai putea creşte propriii copii, a ajuns o ţară plină de privaţiuni, de lipsuri, de mizerie colectivă. Toată bogăţia ei s-a dus pe apa sâmbetei, sub ochii închişi ai celor care aveau obligaţia şi datoria sfântă să o apere.

Nenorocirile lovesc fără încetare acest popor de atâţia ani. Cineva, mai presus de noi, nu ne dă dreptul la o existenţă normală şi probabil ne vom duce în tăcere calvarul mai departe. Nu se întrevede să sufle un vânt al schimbării. Tristeţea va fi şi în continuare pâinea noastră cea de toate zilele. Nimeni nu mai îndrăzneşte să spere la o îmbunătăţire a vieţilor noastre sub "conducerea" acestor guvernanţi, care nu au abilităţi de administratori de ţară, nepăsarea crasă fiind ceea ce îi caracterizează. Ei nu se sinchisesc câtuşi de puţin de popor, de ţară şi de viitorul ei: Dar, oare, noi avem nevoie de guvern din moment ce acesta nu este decât o marionetă, o "păpuşă" în mâna "păpuşarilor" străini; ale căror ordine le execută orbeşte, fără a cârti. Cine să ne apere? Cine să salveze viitorul (copiii) ţării?

Nimeni nu mai îndrăzneşte să ne apere! Va trebui, oare, să ne apărăm singuri, ca de atâtea ori în istoria noastră zbuciumată?! Rămâne de văzut!