Data de 12 octombrie are pentru istoria oraşului Oradea cel puţin două semnificaţii majore. Prima dintre acestea se referă la semnarea Declaraţiei de independenţă naţională a românilor de dincoace de Carpaţi la 12 octombrie 1918 în casa avocatului Aurel Lazăr, iar cea de-a doua face referire la momentul eliberării oraşului de sub ocupaţia armatelor regimului horthyst de la Budapesta şi a aliaţilor săi nazişti, eveniment petrecut la 12 octombrie 1944.

 

Semnificatiile celor două momente sunt cunoscute orădenilor. Tocmai de aceea vom rememora câteva crâmpeie de istorie petrecute în toamna anului 1944, când armatele horthyste şi cele naziste s-au retras din Oradea în urma unor evenimente sângeroase, cărora le-au căzut victime câţiva orădeni. A doua zi după întoarcerea armelor de către armata română împotriva Germaniei şi a aliaţilor săi, la 23/24 august 1944, Oradea, asemeni tuturor teritoriilor administrate de Ungaria în Transilvania, a fost declarată teritoriu de război. Câteva săptămâni mai târziu, la sfârşitul lunii septembrie 1944, trupele române şi sovietice au ajuns în înaintarea lor în preajma Oradiei, pregătindu-se de eliberarea oraşului. La 25 septembrie 1944, de teama unui atac româno-sovietic asupra oraşului, autorităţile administrative şi militare maghiare ale oraşului au evacuat Primăria, refugiindu-se din oraş. Acest atac s-a şi desfăşurat, însă Oradea nu a fost cucerită în totalitate. În aceste condiţii, armatele germano-maghiare au organizat o contraofensivă care s-a soldat cu reocuparea oraşului, iar la 2 octombrie 1944, funcţionarii Primăriei s-au reîntors în instituţie. În acest interval de timp, practic, Oradea nu a avut un primar, funcţionarul cu cel mai înalt rang rămas în Primărie fiind Borbély Deszö, secretarul general al instituţiei. El a fost, de fapt, cel care a gestionat problemele curente ale oraşului în acest scurt interval.

Odată cu retragerea autorităţilor militare şi administrative maghiare, în oraş nu a existat de fapt nici o autoritate. În aceste condiţii, doi orădeni au avut iniţiativa organizării unei gărzi civile. Cei doi au fost Andrei Silviu, fost funcţionar public înainte de 1940, şi Nicolae Rajkovic, frizer. În această întreprindere au avut concursul unui funcţionar din Primărie, Papp Tibor, rămas la rândul său pe loc, el dându-şi acordul verbal pentru constituirea acesteia spre binele urbei de pe Crişul Repede. Scopul înfiinţării acestei gărzi era evitarea declanşării unor tulburări care ar fi putut conduce la distrugeri materiale, precum şi de asigurare a pazei unor instituţii publice şi private. Formată din 40-45 membri, această gardă s-a dotat cu arme din magazia părăsită de Poliţie. Ea a asigurat paza unor instituţii şi obiective importante din oraş, fiind un element de păstrare a ordinii publice în Oradea. Dacă între 25 şi 28 septembrie 1944 autoritatea orăşenească cea mai importantă a fost cea a lui Borbély Deszö, secretarul general al Primăriei, între 28 septembrie şi 2 octombrie autoritatea supremă a fost exercitată într-un fel de către această gardă şi liderii acesteia, Andrei Silviu şi Nicolae Rajkovic.

După revenirea autorităţilor maghiare în Oradea, pe 2 octombrie 1944, Andrei Silviu, Nicolae Rajkovic şi Papp Tibor au fost arestaţi. Ei au fost acuzaţi de tentativă de infidelitate faţă de statul maghiar şi de organizare de trupe de partizani în spatele frontului pentru a lupta împotriva armatelor maghiare. Cei doi au fost denunţaţi, alături de Papp Tibor, de către doi oameni de serviciu din Primărie, rămaşi pe loc în momentul retragerii, Hincz Iosif şi Haldenwang Ioan, ca fiind organizatorii gărzii civile. După arestare, toţi trei, Andrei Silviu, Nicolae Rajkovic şi Papp Tibor, au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte. Papp Tibor, avantajat de faptul că făcea parte din comunitatea maghiară, a fost ulterior graţiat şi eliberat din penitenciar, mai mult, el a fost reangajat în Primărie în scurta perioadă în care administraţia maghiară a revenit în Oradea, în timp ce Andrei Silviu şi Nicolae Rajkovic au fost împuşcaţi şi îngropaţi în şanţul Cetăţii. După război, cei doi fiind reabilitaţi, au fost deshumaţi şi înmormântaţi de familii în cimitirul oraşului. După cum se ştie, Oradea a fost eliberată pe 12 octombrie 1944. La conducerea treburilor Primăriei a fost desemnat Csiki Gyula, având calitatea de primar interimar. Acesta şi-a desfăşurat activitatea în condiţii vitrege, fiind subordonat în fapt comandantului administraţiei militare sovietice instituite în Oradea, ca peste tot în Transilvania de Nord, începând cu mijlocul lunii noiembrie 1944.

 

Între această dată şi mijlocul lunii martie a anului 1945, administraţia militară sovietică a controlat cele mai multe dintre deciziile emise de Primăria orădeană. Comandantul militar sovietic al Oradiei în această perioadă a fost maiorul Maşkov. Deşi cel puţin teoretic administraţia militară sovietică în Transilvania de Nord a fost înlocuită, începând cu 9 martie 1945, pe maiorul Maşkov îl regăsim încă în această postură şi la festivităţile desfăşurate cu ocazia celebrării zilei de 1 mai 1945 în oraşul de pe Crişul Repede. 

Conf. univ. dr. Gabriel MOISA