Suntem o ţară plină de contradicţii, rupturi de nivel, încât  dacă s-ar opri timpul în loc pentru a ne omogeniza, ar însemna să ne afundăm în veşnicie. 

Deţinem toate contrastele menite a ne bloca pentru  eternitate. Avem şomeri  muritori de foame, care-şi doresc un loc de muncă chiar dacă ar fi să stea pe o buză de cianură. Dar avem în acelaşi timp şi ong-işti cu aer occidental, hipsteri evoluaţi, oameni care declară că ei nu sunt disperaţi, sunt doar inteligenţi. Cu alte cuvinte, societate civilă, nu plebe ulcerată de resentimente şi de foame. Felul în care reuşeşte o ţară să reunească toate aceste categorii, venite din alte vârste ale civilizaţiei, e un lucru greu de explicat, şi care dă apă la moară românologilor, celor care s-au specializat în a ne ştampila ca fiind altfel decât toată lumea. Cum să-i împaci pe cei  38% care n-au wc în curte, în secolul douăzeci şi unu, lipsa spitalelor, a şoselelor, a microbuzelor spre Ungaria, care promit mai degrabă  moartea, decât bunăstarea, cu aceşti ong-işti plini de conştiinţă şi patos civic. Dar dacă în lupta cu cianura mai există  un pic de etică înverzită de clorofilă, în faţa câinilor ong-işti care sfărâmă oscioarele micuţilor, parcă protestul se mută împotriva celor iubitori de protest. Aceşti protestofili, specializaţi în a vâna neregularităţile şi insuficienţele vieţii pe Terra, aceşti visători de facebook ai paradisului terestru sunt muşcaţi de faţă de realitatea colţoasă pe care încearcă să o ţină în braţe. E frumos că noi luăm din societăţile civilizate tot ce înseamnă grija pentru natură şi animale, dar există şi nişte limite. Oricât ne-am fi câinoşit noi, românii, tot nu putem apăra câinii, în dauna oamenilor. Ca să nu mai vorbim de faptul că riscăm să ne deşurubăm din realitate şi să uităm că suntem prinşi încă în filetul ruginit al unei societăţi înapoiate. Alte rugini ne mănâncă pe noi, dar împotriva lor nu se mai coagulează nimeni. Protestele la adresa măsurilor economice, a politicilor banditeşti, a corupţiei totale, nu mai adună mai mult de cinci sute de oameni. Aşa că rămânem între tăcerea lăsată peste groapa sărăciei şi gălăgia culturii urbane a protestului.