După semnarea actului abdicării la 30 decembrie 1947, guvernul comunist se ţine de cuvânt şi îi permite fostului suveran să părăsească ţara, la 12 ianuarie 1948, ducând mai multe lucruri personale. La Sinaia este trimisă o comisie guvernamentală care să inventarieze bunurile ce urmau să fie încărcate în tren. Versiunea regelui Mihai este că a plecat din ţară doar cu lucrurile personale şi că nu a beneficiat de anumite plăţi „reparatorii". Este cert însă că în trenul cu care familia regală a părăsit ţara pe la Curtici au fost introduse două autoturisme ale suveranului şi că îmbarcarea s-a făcut tot cu covorul roşu la scară, dar militarii din Divizia Tudor Vladimirescu nu au mai dat onorul la plecare. În plus, misterul planează până în ziua de azi cu privire la soarta a 20 de milioane de franci elveţieni depuşi de mareşalul Antonescu în băncile occidentale.

Controversată este şi scoaterea din ţară a peste 30 de tablouri valoroase din patrimoniul Coroanei României, printre care şi celebra colecţie El Greco. Conform unei variante, o parte din tablouri a fost scoasă din ţară pe 11-12 noiembrie 1947, când regele Mihai a plecat în Anglia la nunta verişoarei Elisabeta, actuala regină a Marii Britanii.
În "Memoriile" lui Jacques Vergotti, fost ofiţer regal şi prefect al Palatului, loial regelui până la moarte, se arată că partea cea mai consistentă a bunurilor regale a fost scoasă din ţară în noiembrie 1947. Iată ce scria ofiţerul regal: "În 1947, Bodnăraş, devenind ministru de război, l-a numit pe generalul (colonel la vremea aceea) Emilian Ionescu să-l înlocuiască pe generalul Petre Lazăr ca aghiotant, însoţindu-l pe Regele Mihai în călătoria de la Londra. Astfel avem chiar din partea unui colaborator al comuniştilor din guvernul Ceauşescu dovada că tablourile de El Greco în cauză fuseseră scoase de mine în noiembrie 1947, nu după aşa-zisa abdicare." Ofiţerul regal se referea în însemnările sale la un articol apărut în revista Magazin istoric nr.69 din decembrie 1972, sub titlul „Din însemnările unui aghiotant regal" scris de generalul Ionescu. Iată un fragment: În noiembrie am fost înştiinţat că guvernul a acceptat ca dintre aghiotanţii regali eu să fiu cel ce îl va însoţi pe suveran în timpul călătoriei; mai făceau deplasarea Negel - mareşalul Palatului, Vergotti - prefectul Palatului, Eugen Bianu - şeful Siguranţei Palatului şi Nelly Catargi - doamna de onoare. Mihai, Elena şi Vergotti au plecat cu avionul în ziua de 12 noiembrie, restul suitei, cu trenul, ceva mai devreme. Eu am plecat pe 11 noiembrie, împreună cu Eugen Bianu. Acesta din urmă primise şi o misiune suplimentară: fiindcă tot făcea omul un drum - se gândise regina Elena - n-ar fi fost rău să-i lase surorii sale Irina, care locuia la Geneva, câte ceva. Nu era mare lucru, un vagon încărcat cu fel de fel de cufere şi geamantane, tablouri, covoare şi... două automobile noi. Şi, în drum, Bianu s-a oprit şi la Geneva."
La plecarea definitivă din ţară pe 12 ianuarie 1948, familia regală a plecat aproape cu mâinile în buzunare. În garnitura de tren ce pleca din Sinaia au fost urcate alte două automobile plus mai multe bunuri. Comisia de inventariere trimisă de guvernul comunist nu a mai permis însă luarea unor obiecte de valoare de la Peleş. În plus, suita regală a fost aspru controlată, cu acest prilej fiind confiscate bijuteriile principesei Elisabeta şi ale celorlalţi membri.

Misterul banilor lui Antonescu

Regele Mihai a contestat vehement şi constant teoria scoaterii unor bunuri aparţinând patrimoniului naţional. El a negat şi primirea de la guvernele comuniste a unor plăţi „compensatorii" care să-i asigure un trai fără griji în Occident. În exil, familia regală a trăit destul de modest în comparaţie cu alte familii aristocrate, fostul suveran fiind nevoit să-şi ia de-a lungul vremii mai multe slujbe. Cel puţin asta este varianta Casei Regale. Cât despre cele 20 de milioane de franci depuşi de guvernul Antonescu în bănci din Occident, nu se mai ştie nimic. În timpul procesului, Mihai Antonescu a făcut referire la aceşti bani ca fiind destinaţi pentru acţiuni de informaţii şi spionaj. După război nici guvernul comunist nu a mai făcut referire la ei, aceiaşi bani fiind vânaţi însă şi de Carol al II-lea aflat în exil în Mexic. Cel mai probabil, o parte din aceşti bani a fost folosită de Securitate pentru a dezbina şi controla diaspora românească care nu a reuşit vreme de aproape o jumătate de secol să se unească. În plus, există suspiciuni că din aceşti bani s-ar fi plătit diverse sume de bani pentru membrii importanţi ai emigraţiei. Acelaşi Mihai Antonescu a mai relatat că regele Mihai I i-ar fi cerut mareşalului Antonescu să-i constituie un fond din rezerve de aur şi două milioane de franci elveţieni pentru a putea supravieţui în străinătate, dacă va fi forţat să abdice sau să fugă din ţară. Deoarece insistenţa regală a început să-l agaseze pe mareşalul Antonescu, acesta l-a respins brutal, transmiţându-i pur şi simplu că, fiind tânăr, are toată viaţa înainte. Istoricul Alex Mihai Stoenescu susţine că "aşa a rămas regele Mihai I fără niciun sprijin material, abandonat şi de casele regale, şi de emigraţia românească."