Ceea ce te izbeşte când priveşti la TV viaţa sălbăticiunilor din Savana africană este faptul că un prădător atacă un individ dintr-o turmă, ucigându-l, iar turma, care l-ar putea strivi în picioare pe prădător sau haita lui, fuge, abandonându-şi semenul, sau priveşte indiferentă.

 

În tot regnul animal nu prea există excepţii. Umanizarea omului a constat tocmai în atenţia acordată semenului, în a nu putea fi complet indiferent faţă de soarta lui. Această trăire afectivă a gregarităţii a născut reguli sociale. Cuplată cu raţiunea, a apărut grija faţă de vârsta neputinţei, nu doar a unuia, ci în general, ceea ce înseamnă perspectiva fiecărui om. Aşa a apărut odată cu industrializarea, deci extrem de târziu în istorie, ideea asistării obligatorii a tuturor oamenilor ajunşi la vârsta neputinţei. Atenţie! Raţiunea ideii se referă la vârsta neputinţei, nu la o vârstă arbitrară, neputinţa putând fi dată de bătrâneţea propriu-zisă sau de o boală care poate fi din naştere ori dobândită. Realizarea ideii a generat sisteme financiare, capabile să satisfacă această cerinţă. Deci, aduni bani într-un fel şi-i împarţi la cei care au nevoie. Ei, aici lucrurile se împart. Statele centralizate precum cele comuniste au colectat banii ca pe un fel de impozit de la orice cetăţean care lucra şi îi împărţea după criterii arbitrare de "importanţă socială", ca şi salariile, de altfel, la toţi cetăţenii ajunşi la o vârstă, care era aceeaşi pentru toţi, indiferent cât de cârpă sau cât de stejar erau la respectiva vârstă, calculată după durata medie de viaţă. Durata medie de viaţă crescând, este firesc să crească şi vârsta de pensionare.

Un alt sistem este cel de tip liberal în care indivizii îşi depun periodic sau continuu din salarii sau venituri o sumă de bani pe care o cred de cuviinţă într-un fond financiar care administrează contul persoanei şi care îl poate şi investi, cu acordul proprietarului, înmulţind banii. Fondul de pensii este astfel strict individualizat, iar cetăţeanul se poate retrage oricând din activitate, păpându-şi din agoniseală. Nu huzureşte nimeni din sudoarea lui, dar nici nu primeşte de la alţii. Pentru neputincioşii din naştere ori apăruţi prin boală statul colectează bani în sistem impozit, un fel de solidaritate umană.

Primul sistem are marele defect de a se preta la abuzuri grozave, gen pensii neruşinate de lux, mai mult furate din sărăcia altora, căci aceştia nici nu contribuie la fondul de pensii. Al doilea mare defect este acela că se poate forţa pensionarea la vârste tinere, când persoana are capacitate productivă intactă, fie prin abuz demagogic parlamentar, fie prin grosolănie sindicală, fie prin corupţia măruntă, dar, când este generalizată, cu efecte dezastruoase. Se risipeşte astfel o imensă rezervă productivă socială. Avantajul este cel minim, de sentiment general "modest, dar toţi o apă şi un pământ" pentru mase. Pentru căţeii de rând, nu pentru dulăii de lux.

Al doilea model, cel liberal, utilizează toate energiile individuale. Până poate mişca, vrea să adune. Este o lege a firii umane. Aşa încât şi cel mai în vârstă, fie el şi de 80 de ani, găseşte ceva de făcut, pentru a fi productiv pentru el. Astfel, interesul social şi uman de solidaritate este fericit articulat cu interesul privat, societatea devine maxim productivă şi prin acest lucru creşte la maxim posibil bogăţia socială.

(va urma)