Crearea unor sărbători locale, cunoscute sub numele de "zilele localităţii", a devenit o practică tot mai răspândită în ultimii ani. În mod normal, aceste sărbători sunt prilej de bucurie şi bună dispoziţie, de mobilizare a comunităţii şi creionare a unei identităţi locale specifice.

 

De curând şi în Diosig au fost sărbătorite zilele comunei. Toate bune până aici, dacă nu ar da de gândit data aleasă de autorităţile locale pentru a marca evenimentul: sfârşitul ultimei săptămâni din luna august. Ca să înţelegem de ce plasarea sărbătorii tocmai în această perioadă este cel puţin ciudată este nevoie să ne întoarcem puţin în trecutul nu prea îndepărtat şi să ne amintim ce a însemnat pentru românii din Diosig ziua de 30 august 1940 şi mai cu seamă perioada care a urmat. Să precizăm, dacă mai este nevoie, că la data amintită s-a semnat Dictatul de la Viena, prin care România era nevoită să cedeze Ungariei horthyste Ardealul de Nord. Diosigul, localitate de frontieră, făcea parte din teritoriul cedat, iar pentru românii de aici acesta a fost începutul unei perioade încărcate de umilinţe, spaimă şi greutăţi, care a culminat cu obligaţia de a-şi părăsi locuinţele cu tot ce aveau în ele şi de a se refugia dincolo de graniţa trasată abuziv între cele două ţări. (...) După Dictat, românii au rămas în localitate pentru aproximativ 7 săptămâni. Ameninţările, abuzurile, violenţele la care au fost supuşi din partea trupelor de ocupaţie şi a unora dintre etnicii maghiari fac din această perioadă una de amară aducere aminte. Jignirile provocate doar de simpla apartenenţă la etnia română şi interedicţia de a vorbi limba română pe stradă sunt exemple ale dimensiunii urii care s-au abătut atunci asupra populaţiei acestei localităţi. Ordinul ca românii să părăsească localitatea (până în ziua următoare la ora 12) a sosit spre sfârşitul lunii octombrie. Au plecat luând fiecare ce a încăput în căruţă, lăsând în urmă gospodăria, animalele, hambarele pline.

Privind lucrurile în acest context, cred că a fost cel puţin cinică plasarea sărbătorilor comunei în ziua (în imediata apropiere a zilei) care a însemnat pentru locuitorii români ai comunei începutul unei tragedii colective. Este de asemenea o lipsă de respect faţă de românii care locuiesc aici, circa 33% din populaţia Diosigului, conform Recensământului din 2002.

 

Cred că este evident pentru orice spirit creştin că nu poţi să faci din durerea altuia un moment de sărbătoare, iar dintr-o pagină ruşinoasă de istorie în care violenţa, crima şi intoleranţa au învins simţul raţiunii nu ai cum să faci un motiv de mândrie, fără a abdica prin aceasta de la valorile moral-creştine.