Separaţia dintre stat şi Biserică s-a produs în mod oficial în epoca modernă. Teoreticienii statului i-au dat acestui proces un nume simplu: laicizare. În practică statul continuă să exercite o puternică influenţă asupra mediului religios, care la rândul său îşi lasă vizibil amprenta asupra vieţii politice. Imixtiunea statului în afacerile Bisericii nu e un fenomen danuabiano- pontic. Dacă întoarcem privirea spre vest, observăm că sintagma de ,,Europa creştină” a stârnit o serie de controverse care au pus beţe în roate procesului definitivării unei Constituţii Europene. În ultimele zile însă, politicienii noştri au devenit campioni la ,,vârât coada” în cele sfinte. Acum că Patriarhul se odihneşte în racla sa şi fiecare a avut ocazia să puncteze la capitolul pioşenie, se înalţă o nouă miză la orizont: coroana de Patriarh. Încă de săptămâna trecută maşina de scenarii a aruncat pe piaţă diverse variante: au fost pe rând un favorit, apoi cinci şi chiar treizeci şi doi. S-a reprodus chiar şi mitul mioritic de-a valma: s-a zvonit că un ardelean şi un oltean vor să ia scaunul unui moldovean etc. Spre sfârşitul săptămânii, apele s-au mai liniştit, figura Mitropolitului Moldovei, Daniel, cel care asigură şi interimatul, s-a detaşat dintre ceilalţi candidaţi. Ce îi determină pe mulţi să îl dea drept câştigător? Calităţile păstoreşti, tradiţia succesiunii la scaunul patriarhal, dar mai ales declaraţiile politice. La mijlocul săptămânii trecute, Cosmin Guşă acuza Masoneria de intenţia de a schimba rezultatul votului. Câteva zile mai târziu, personalităţi politice membre ale Sfântului Sinod şi, în unele cazuri, şi ale Masoneriei au ieşit la rampă pentru a declara deschis că Daniel al Moldovei este viitorul Patriarh. Declaraţiile de acest gen nu numai că neagă principiul democratic al egalităţii de şanse, dar contravine şi normelor de elecţiune stabilite de BOR. Alegerile ar trebui să se desfăşoare sub inspiraţia spontană a Duhului Sfânt şi cu asumarea unui jurământ pe Biblie. Aceşti politicieni pioşi, membri ai Sfântului Sinod, fie nu au habar de normele civile şi ecleziastice, fie au fir direct la Duhul Sfânt. Ce le conferă politicienilor această siguranţă în afirmaţii? Ştiu ei ceva ce nouă ne scapă? Sfântul Sinod este alcătuit într-o proporţie considerabilă de laici, fie că e vorba de reprezentanţii eparhiilor sau decanii Facultăţilor de Teologie. Mulţi dintre ei sunt membri de partid, alţii deţin poziţii importante în executiv sau legislativ. E mai greu însă de crezut că puterea şi opoziţia vor îngropa securea războiului, astfel încât unite şi dispuse să împartă frăţeşte premiul, vor face opoziţie clerului. Clerul la rândul lui vorbeşte pe cel puţin două mari voci: tradiţionaliştii şi inovatorii. Ne putem astfel aştepta la tabere mixte. Poate cel mai important lucru pe care ar trebui să îl avem în vedere e cine pe la cine ,,se spovedeşte”, câţi membri ai clerului pot fi constrânşi sau şantajaţi să ,,plece urechea” la glasul politicului. Dacă mandatul de parlamentar e de patru ani, iar cel de preşedinte de cinci, mandatul de Patriarh le depăşeşte considerabil ca durată: guverne vor veni şi vor trece, dar Patriarhul va rămâne. Orice om politic ştie că a contribui la alegerea unui Patriarh şi a dobândi astfel simpatia lui e o oportunitate rară. Scena politică românească strânge deci rândurile spunându-şi: ,,Acum sau peste un sfert de veac!”