Politicile monetare şi politicile bugetare, coordonate în mod unitar, pot să asigure economiei un mediu propice de dezvoltare, fără şomaj, fără inflaţie şi într-un ritm previzibil. Principalul instrument al politicii monetare îl reprezintă masa monetară, alături de rata dobânzii şi rata de schimb.

"Monetariştii" consideră masa monetară, adică cantitatea de monedă pusă în circulaţie, principala cauză a mişcărilor economice, elementul fundamental, sufletul, nervul oricărei economii, cu condiţia ca aceasta să fie dimensionată în strânsă corelaţie cu produsul naţional brut (PNB) sau cu un alt indicator al activităţii economice. Reglarea masei monetare este în mâinile Băncii Naţionale, dar şi ale băncilor comerciale, pentru circulaţia banilor de cont. Creşterea stocului monetar trebuie să fie proporţională cu creşterea producţiei de mărfuri; rata medie de creştere fiind apropiată de nivelul de creştere a veniturilor reale ale populaţiei, pentru a se evita instabilitatea monetară, reflectată în inflaţie. Banca Naţională este cea care trebuie să asigure echilibrul între cererea şi oferta de monedă pe piaţă, echilibrul masei monetare, în raport cu nevoile economiei; constituind o premisă, dar şi o rezultantă; a unei economii sănătoase şi eficiente. Acest lucru este cu atât mjai necesar cu cât banii se află numai la Banca Naţională, ci şi la alte bănci din sistemul bancar, precum şi la alte categorii de deţinători, ceea ce face ca variaţiile masei monetare să exercite o permanentă influenţă asupra vieţii economice în ansamblu, motiv pentru care economia trebuie reglată şi prin masa monetară, ca factor cheie al politicii monetare. Pentru influenţarea într-un anumit sens (în sensul dorit) a conjuncturii economice, Banca Naţională, în  anumite situaţii, trebuie să recurgă la anumite măsuri complexe, având în vedere şi variaţiile vitezei de circulaţie a banilor, care pot strica echilibrul monetar, printre acestea putând enumera: scumpirea sau ieftinirea creditului; vânzarea sau cumpărarea de titluri de credit ale statului pe piaţa liberă, restricţii la credite prin impunerea de limite sau plafoane; contribuirea de către băncile comerciale a unor "rezerve bancare" obligatorii pentru a micşora capacitatea acestora de a acorda credite; emisiunea suplimentară sau retragerea de monedă de pe piaţă pentru a fi în concordanţă cu suma preţurilor mărfilor şi serviciilor existente în circulaţie la un moment dat; influenţarea cursului valutar prin plasarea sau retragerea de valută de pe piaţă etc. De asemenea pentru evitarea puseelor inflaţioniste, oferta de monedă trebuie supusă controlului, prin adoptarea unei rate anuale fixe de creştere a cantităţii de monedă, rată definită şi aprobată de Parlament, care aprobă şi bugetul, astfel că, dacă se doreşte să se limiteze creşterea masei monetare, trebuie limitat şi deficitul bugetar. În orice caz, dată fiind corelaţia strânsă dintre volumul masei monetare şi nivelul preţurilor, se justifică, pe deplin, controlul stocului de monedă în combaterea inflaţiei, dar această politică de control al masei monetare trebuie combinată cu măsuri bugetare, rol care îi revine Ministerului Finanţelor Publice, prin principalul său instrument - Bugetul de Stat, cu ajutorul căruia se face distribuirea şi redistribuirea venitului Naţional între membrii societăţii şi între diferitele sectoare ale vieţii economico-sociale. Astfel, distribuirea (repartiţia primară) a Venitului Naţional are loc între cei ce l-au realizat (salariaţii, sub forma salariilor) şi deţinătorii capitalurilor (proprietarii, sub forma profitului, a rentei, a dobânzii etc), iar redistribuirea (repartiţia secundară) constă în reîmpărţirea unei părţi a veniturilor primare celor din sfera neproductivă (bugetarii), prin sistemul financiar-fiscal (impozite, taxe, servicii, preţuri, etc). Prin intermediul impozitelor şi taxelor se poate face să crească sau să scadă veniturile populaţiei, prin politica de preţuri se poate induce asupra economiei o influenţă inflaţionistă, cu efecte nefavorabile, atât asupra cererii de bunuri de consum, cât şi asupra investiţiilor. De aceea, în perioadele de stagnare şi de criză, specialiştii nu recomandă mărirea fiscalităţii, adică a impozitelor şi taxelor, ci reducerea unor cheltuieli ce nu sunt imperios necesare, precum şi subvenţionarea de la buget a unor ramuri şi activităţi a căror redresare rapidă poate influenţa pozitiv întreaga economie (ex. agricultura). De asemenea, pentru a-i stimula pe întreprinzători să nu înceteze producţia sau investiţiile, se va proceda la reducerea impozitului asupra capitalului (respectiv a profitului). Creşterea cheltuielilor publice în mari lucrări de infrastructură va determina o diminuare a presiunii asupra fondului de şomaj, prin creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă, cu efect direct asupra creşterii veniturilor populaţiei şi, implicit, a consumului. Mai nou, în cadrul politicilor bugetare ale mai tuturor ţărilor europene cu economie de piaţă, se practică politica "deficitului bugetar" (deficit spending) pentru crearea unei conjuncturi economice favorabile, dar în cadrul unor limite rezonabile, pentru a nu se ajunge la dezechilibre economice şi mai grave. De aceea, consider că cea mai bună politică bugetară este aceea a unui buget echilibrat, care să asigure economiei un mediu de dezvoltare lipsit de riscuri şi de incertitudini. Experienţa proprie postdecembristă a ţării noastre, a demonstrat că politica monetară este mai puţin eficace în relansarea activităţii economice, motiv pentru care se impune însoţirea ei cu măsuri compensatorii stimulative, de natură bugetară (fiscală) aceasta presupunând, însă, ca cele două politici să fie coordonate unitar, completându-se una pe alta, deoarece numai împreună pot contribui la dezvoltarea economiei şi la stimularea întreprinzătorilor de a produce şi de a investi în diferite sectoare de activitate, în funcţie de context şi de conjunctură.